Clujul, tradițional denumit orașul comoară, se afișează în videoul de prezentare apărut la începutul lui august ca fiind campionul bunăstării, al elanului tineresc și al dezvoltării. Am inspectat performanța orașului-campion în ceea ce privește incluziunea uneia dintre cele mai noi și cele mai sărace comunități, după ce cu mai bine de un an în urmă s-a încheiat cel mai mare proiect de integrare de până acum, Pata-Cluj.
Cum ajunge cineva să locuiasca la Pata Rât, în ghettoul de lângă rampa de gunoi al Clujului? Or, dacă se naște aici, ce șanse are ca într-o zi să trăiască în condiții decente? De când funcționează depozitul de gunoi? Oare cei mai săraci au fost dintotdeauna expulzați la Pata Rât, sau este vorba de o strategie relativ nouă din partea conducerii orașului?
Ieșind din Cluj, cum lăsăm în urmă și ultimele case și blocuri ale cartierului Mărăști, se înmulțesc clădirile industriale; drumul este plin de gropi, dar pe lângă el se află o bucată de pistă de bicicletă cu două benzi, care duce spre depozitul de deșeuri al Clujului, unde trăiesc aproximativ 1.500 de persoane, majoritatea de etnie romă. Apar semne cu inscripția Fotografierea și filmarea sunt interzise, mai târziu din ce în ce mai mult gunoi purtat de vânt, iar din depărtare se zărește și vârful muntelui de deșeuri. Intrând pe drumul dintre casele și colibele sărăcăcioase, se observă tot mai multe activități cotidiene: adulți care se adună în mici grupuri și stau de vorbă, copii cu biciclete, câini strânși în haită lenevind sau văzându-și de treabă.
Nu ne oprim la Strada Cantonului, nici la cea mai veche colonie, denumită Dallas, trecem pe lângă casele-container ale celor care au fost evacuați în mod forțat și ilegal în 2010; ne oprim doar la comunitatea care locuiește cel mai aproape de rampa de gunoi.
Acolo unde la prima vedere se observă doar un ocean infinit de gunoaie, acolo se află de fapt bani economisiți cu greu și multă muncă investită. Acolo unde se pare că munții de gunoi formează un șir nesfârșit, iar izul înțepător din cele câteva guri de aer trase nu mai dispare niciodată din gât, acolo rampa de gunoi este impregnată de visele, dezamăgirile, resemnările unor oameni.
Pe dealurile acoperite de gunoaie se remarcă cel mai mult pungile de plastic care plutesc în aer, dar în peisaj se disting ici-colo mici accesorii ale vieții cotidiene: un pantof fără pereche, un pliculeț gol de cafea, un braț de fotoliu, o ușă de frigider, piese de jucării fără număr. Croncănitul monoton al ciorilor se contopește cu pălăvrăgeala și muzica ce se aude din curțile separate de niște garduri improvizate. Pe garduri, acolo unde sunt, se pun haine la uscat, se întind covoare.
Povestea celor care trăiesc la Pata Rât a fost abordată și de către inițiativele civice de solidaritate în urma evacuării din 2010, prin acțiuni stradale și demonstrații menite să atragă atenția asupra problemei. Faptul că familiile, în majoritate de romi, care au locuit pe Strada Coastei (aflată între cartierele Mărăști și Gheorgheni) au fost forțate să se mute la Pata Rât, s-a potrivit bine cu practica de mai multe decenii a conducerii locale de a alunga persoanele nedorite care „strică imaginea Clujului ca oraș dezvoltat” la marginea orașului. Terenul de pe Strada Coastei, unde înainte au locuit aceste familii, a fost donat Bisericii Ortodoxe, iar cu câțiva ani în urmă s-a finalizat o nouă clădire aici, în care azi își desfășoară activitatea Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul UBB. În 2012 și numele străzii a fost modificat, astfel eliminând chiar și memoria celor de pe Strada Coastei – care azi poartă numele episcopului Nicolae Ivan.
Cei de pe rampă
Mi se pare că ştim cel mai puțin despre familiile denumite „comunitatea de pe rampă”. Ei sunt cei care trăiesc deja de zeci de ani în imediata apropiere a munții de gunoi. La început s-au adăpostit în niște colibe înjghebate din moloz, au căutat obiecte reciclabile prin deșeuri să vândă câte ceva, la fel ca majoritatea celor din Pata Rât. Nici un copil nu a reuşit să ajungă la școală dintr-o asemenea situație de neajunsuri.
Cine sunt ei, cei mai vulnerabili chiar și în rândul comunităților din Pata Rât? Se poate de fapt realiza o ierarhie a vulnerabilității? Cum au ajuns ei la Pata Rât, și oare visează ca într-o zi să scape de acolo?
În 2012 se aflau 50 de barăci construite din scânduri, carton și plastic direct pe cel mai mare munte de gunoi sau în jurul lui – aflăm din raportul de cercetare întocmit de către Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare și UBB, o analiză despre nevoile și resursele comunităților din Pata Rât.
„Noțiunea comunitatea de pe rampă a fost folosită de ceilalți, de dinafară, de profesioniști, ca să-i delimiteze de cei din Dallas și Cantonului, dar ei niciodată nu s-au văzut ca o comunitate” – explică Alexandrina Kiss, directoarea Filialei din Cluj a Fundației Dezvoltarea Popoarelor. De fapt, cu această expresie se face referire la mai multe microcomunități:
- familia numeroasă cu două comunități mai mici, care provine din Dej, folosește limba romani, se identifică ca fiind corturari și locuiește mai aproape de intrarea rampei de gunoi, respectiv,
- cei care locuiesc în partea de sus a rampei, și majoritatea cărora provin din Județul Sălaj.
„Cei din Județul Sălaj sunt romi »românizați« care au fost aduși la Pata Rât de către rude care locuiau în Dallas și lucrau în colectarea deșeurilor reciclabile pe rampă. Creșterea orașului Cluj după 2000 a generat și o creștere a gunoiului produs și implicit o mai mare nevoie de forță de muncă care să gestioneze gunoiul – am aflat de la sociologul Cristina Raț, care s-a apropiat de comunitățile locale după evacuările din 2010. Câțiva dintre cortorari s-au căsătorit cu membrii familiilor care locuiesc în partea de sus a rampei, iar o perioadă au trăit acolo și persoane provenite din Județul Harghita.
În interiorul comunității din Pata comunitatea de pe rampă este cea mai stigmatizată. Spre deosebire de celelalte familii din Pata, ei sunt familii rome de corturari, vorbesc limba romani – este limba lor maternă. Din generație în generație nu au fost școlarizați, posibilitățile lor de a se descurca în relațiile cu autoritățile sunt mai scăzute, sunt mai vulnerabili față de organizațiile cu care vin în contact, au mai puține competențe de a gestiona aceste interacțiuni, comparativ cu ceilalți din Pata Rât”– a schițat Cristina Raț situația lor.
Despre comunitate
„Cred că aveam vreo cinci ani când am ajuns la Cluj cu maică-mea și cu frații mei, dar nu mai țin minte cum a fost exact” – își aduce aminte de începuturi, de începuturile propriei vieți F., o femeie cu glas domol, mamă cu mai mulți copii. Familia ei se descurcă cât de cât mai bine în comunitate, asta reiese din aspectul aranjat al locuinței formate dintr-o cameră și o bucătărie. Doar cu F. am reușit să stabilim o întâlnire prin telefon. Vorbim în română, dar îmi povestește că limba lor maternă este romani, copii o învață prima pe aceasta. Asta se și observă, deoarece atât adulții, cât și copiii comunică în română cu noi, dar între ei folosesc limba romani.
„Am mers cu maică-mea să căutăm lucruri prin gunoaie, că frații mei erau încă mici. Săraca de ea, a rămas singură cu mulți copii… tata a murit devreme” – i se stinge vocea, este copleșită de sentimentul trăit în copilărie.
O năpădesc lacrimile, nu poate relua povestea. Multe femei au rămas singure cu grija creșterii copiilor: aceasta este una dintre cele mai mari provocări, fiindcă mama devenită susținătoarea familiei nu poate să stea cu copiii. Dacă merge la servici, cei mici rămân cu vecinii sau cu frații mai mari.
F. mă conduce la toate familiile de corturari care trăiesc pe rampă, mă prezintă. Ceilalți au încredere în ea, de aceea acceptă întrebările, interesul din partea noastră. F. este pe drum de treizeci de ani, de atâta timp trăiește în barăci sau colibe improvizate, de atâta timp este evacuată, i se dă foc la adăpostul de deasupra capului, este forțată să se mute. Încă are speranța că există o cale de ieșire din Pata Rât, din nesiguranța constantă, din groaza că vor fi din nou alungați, cum s-a întâmplat deja de atâtea ori.
În 2015, în sfârșit, s-a oprit folosirea rampei neconform supraîncărcate și care funcționa ilegal. Dupa închiderea rampei o parte din familiile care locuiau lângă rampă s-a mutat pe un teren aflat la vreo 100 de metri de la intrarea depozitului de deșeuri. Contractul scris de mână nu este valabil din punct de vedere juridic, astfel încât i-au plătit degeaba proprietarului.
În proiectul norvegian erau bani alocați pentru nevoile comunităților din Pata Rât, astfel încât fiecare comunitate trebuia să discute și să ajungă la un consens între ei privind folosirea acestor bani în comunitatea respectivă. Cei de pe rampă au ales să primească material de construcții pentru a-și întări casele, astfel au reușit să construiască niște barăci mai rezistente decât înainte, cele mai multe din MDF. Fundația Dezvoltarea Popoarelor a finanțat instalarea unor sobe, iar barăcile au fost prevăzute cu panouri solare – ceea ce permite funcționarea unui singur bec de luminat pe familie. Cele 18 familii au în total patru case din cărămizi, construite pe o fundație, tot restul locuiește în barăci improvizate.
Ne povestesc despre viața lor, cu toate că au fost vizitați deja de atâtea organizații care făceau expertiză sau de jurnaliști scriind articole, de la care au sperat să primească ajutor. Mulți se plâng că tot timpul primesc numai întrebări, iar apoi cel care a întrebat dispare, și ei rămân pe loc. Aflăm de asemenea că de multe ori au avut încredere în persoane de la presă care le-au folosit sinceritatea împotriva lor și au prezentat sărăcia lor într-un mod umilitor pentru ei.
Situația nu poate fi rezumată la alb/negru, deoarece mulți încearcă să se mobilizeze pentru cei din Pata Rât, chit că încercările lor au doar rezultate slabe. Problemele structurale – precum lipsa locuințelor și serviciilor sociale, inegalitatea în accesul la diferite resurse, expulzarea celor mai săraci din oraș – care susțin și reproduc sărăcia profundă din Pata Rât nu pot fi rezolvate fără voința statului, a conducerii locale și a comunității, degeaba ar exista bunăvoința organizațiilor civice.
„Aici toți suntem rude și când murim noi, rămân copiii, și tot așa, și tot așa…”
Deșeurile ard printre barăci, aerul devine sufocant când fumul se amestecă cu mirosul depozitului de gunoi. „Încercăm să menținem ordinea în jurul nostru, dar vântul împrăștie mereu gunoiul pe deal” – spune una dintre femei. Fiecare mai aranjează câte ceva în grabă în barăcile, casele lor înainte să ne poftească înăuntru, apoi împărtășesc cu noi fragmente din povestea vieții lor, ne arată cartea de identitate provizorie, documente medicale, hârtii despre cumpărarea terenului. Sunt însă și persoane care mențin o distanță: un bărbat ne observă stând în fotoliu.
Este sceptic: „oricum nu are sens să vorbim despre ce se întâmplă cu noi – spune –, și până acum toți au profitat doar de romi, ca să se îmbogățească pe seama lor.”
Au fost de acord să-i arătăm Clujului – celui dezvoltat, celui de comoară, celui multicultural și universitar – propria lui față inumană, faptul că orașul care este mai înstărit și mai bine pregătit profesional decât cele mai multe orașe din România, totuși permite ca oameni să trăiască așa.
Estimăm că din comunitatea tradițională romă care locuiește vis-a-vis de intrarea depozitului de deșeuri fac parte 18 familii. În ciuda micilor neînțelegeri dintre ei sunt uniți de legături familiale strânse, mulți dintre ei fiind urmașii unei familii care a fost nevoită să se mute din Dej la Cluj.
„Vorbim de fapt despre familii extinse: copiii o să spună despre alți copii că e fratele meu, deși e verișorul lui – dă Cristina Raț un exemplu pentru relațiile din interiorul comunității. Ei poartă cultura aceasta a minorității din care fac parte, care trebuie valorificată. Mă șochează faptul că nu se lucrează cu aceste familii din punct de vedere lingvistic. Ei chiar vorbesc limba romani ca limbă maternă, au resurse valoroase din punct de vedere cultural.”
Povestea începe în anii ’90, când trei frați și familiile lor au fugit din Dej din cauza unor conflicte locale, și au ajuns la Cluj. Este vorba de tatăl lui F., decedat devreme, și frații lui. Conform amintirilor celor mai în vârstă, mai întâi s-au refugiat în Florești, dar după ce imobilul respectiv a fost retrocedat persoanei care l-a moștenit, s-au stabilit în Făget, pădurea de lângă cartierul Mănăștur, alături de alte familii. Au căutat deșeuri reciclabile în tomberoane, atunci au reușit să adune și să vândă mult mai mult fier valoros decât azi. Au putut să folosească și propriile căruțe – mărturisesc cei mai bătrâni. Conform unui document de la Romani CRISS, o organizație pentru drepturile romilor, au trăit șapte ani în pădure.
Locuitorii cartierului Mănăștur le-au oferit din când în când haine și alimente. Despre anii petrecuți acolo putem citi relatări conform cărora uneori nu doar cei care locuiau în zonă, dar chiar și polițiștii i-au ajutat, de exemplu, le-au spus care ar fi un loc mai sigur pentru construirea colibelor.
Unii din comunitate își lasă roaba folosită pentru selectarea deșeurilor și azi în același loc unde au predat obiectele adunate în anii ’90. Mulți au fost bebeluși, copii când familia lor a ajuns la Cluj, alții s-au născut deja la Pata Rât, astfel încât au aflat vechile istorisiri doar de la bătrâni.
În cazul întâmplărilor reamintite din anii ’80, ’90 se pare că le este extrem de greu să reconstruiasca cronologia exactă a evenimentelor: cât timp au stat în fiecare loc, când și de ce au trebuit să plece de acolo. Ceea ce este sigur e că până în 2005 toți au trebuit să părăsească Mănășturul.
Când rampa de gunoi este singura soluție
„În pădurea din Mănăștur am pățit de mai multe ori că polițiști și oameni cu măști au dat foc la corturile, colibele noastre, cu toate lucrurile și noi înăuntru. Voiau să ne alunge, dar n-aveam unde să mergem” – ne povestește F. ceea ce mai poate reconstrui din amintiri.
Așa își aduce aminte și doamna P., mătușa ei: spune „șatra noastră”, adică „familia noastră”, când se referă la comunitatea numeroasă.
În 2005 au fost nevoiți să se urce în căruțele lor sau în dube și au fost „însoțiți” de către mașini de poliție cu girofarul pornit până la un colț îndepărtat al rampei de gunoi din Pata Rât, fiind îndemnați să se stabilească acolo. În acel moment erau mult mai puține familii, ar fi fost nevoie de ajutor doar pentru ca ei să se integreze în orașul care se dezvolta rapid, să-și câștige existența stabilă, iar copiii să poată merge la școală. Să nu înmulțească ghettoul de la marginea orașului. Până în ziua de astăzi familiile au crescut, au devenit o comunitate numeroasă cu adulți tineri, adolescenți și copii care s-au născut pe rampa de gunoi.
Cei mici cresc fără acces la apă curentă și electricitate, respiră încă de la naștere aerul toxic din Pata Rât; nici de educația lor la grădiniță, respectiv școlarizarea lor nu s-a ocupat statul român sau un organ al autorităților locale: prima grădiniță din Pata Rât a fost înființată în Dallas de către Bert și Margret Looij, mulți ani a funcționat fără acreditare, copiii de pe rampă au fost școlarizați în proiectul Pata-Cluj, finanțat din fonduri norvegiene, dar și Fundația Dezvoltarea Popoarelor vizează copiii de pe rampă din diferite fonduri.
„Las-o să ardă țiganca cu caii cu tot, ca șobolanii”
– i-a strigat unei femei o persoană cu mască la razia poliției din 2006, când ea încerca să-și salveze caii din coliba care ardea. Abia a trecut un an după ce au fost forțați să se mute la Pata Rât, când în noiembrie 2006 au avut loc două razii pe rampă. Cei care locuiau aici au fost agresați verbal și fizic, le-au fost luate cu forța obiectele de valoare și li s-au incendiat colibele .
Romani CRISS a întocmit un document pe baza relatărilor victimelor, din care aflăm că acțiunea poliției a inclus mai multe abuzuri de putere. Localnicii se referă la acest caz brutal denumindu-l „bătaia mare”, care a fost sancționat abia după 12 ani, în 2018, când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să plătească despăgubiri.
„După ne-am dus cu căruța în Mănăștur șî ne-am strâns haine pă la bidone. Șî ne-am găsât câte-o plapumă, câte-o pătură. Ne-o ars barăcile, ne-o pus pe drumuri șî de-acolo să nu mai stăm acolo. N-am știut unde să merem, cu atâța amar de copii. (…) Nici n-am mai dormit acolo. De frică acolo ne-am dus sub pădure șî acolo am dormit. Cu căruța ne-am dus, că ne-o fost frică că ne-am temut că vin noaptea șî ne-omoră un copil că așa bătaie n-am văzut. Tomna era. (…)” – ne-a povestit cele întâmplate soția unui bărbat care a primit despăgubire.
Cei care au depus plângere au apelat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului deoarece toate organele de justiție din România au clasat cazul. Curtea Europeană a motivat sancționarea României prin faptul că organele de poliție au folosit forța în mod „excesiv și nejustificat de circumstanțe” în timpul unor operațiuni de căutare a unor suspecți pentru furt, iar totodată autoritățile nu au investigat suficient o posibilă „motivație rasistă” a poliției române în organizarea acelor operațiuni.
Mori de frig noaptea sau îți pui hainele pe foc?
În colonia celor de pe rampă, pe drumul care duce spre ei nu există rețea de iluminat public, barăcile nu dispun de curent electric, nu este alimentare cu apă potabilă. Se lasă în voia întâmplării: dacă paznicul rampei le dă voie pot aduce apă în bidoane. Doar unele dintre clădiri au ferestre care se pot deschide – ce-i drept, aerul de afară este probabil mai insuportabil decât cel dinăuntru.
Cu toate că au plătit proprietarului pentru terenul unde locuiesc acum, și au și documente care confirmă achitarea prețului, contractul scris de mână nu este valabil din punct de vedere juridic, de aceea nu este posibil să se instaleze alimentarea cu electricitate și apă a caselor informale. Terenul nici nu poate fi considerat unul de locuit, aflându-se pe un teritoriu industrial, la aproximativ 50 de metri distanță de la depozitul de deșeuri chimicale al fabricii de medicamente Terapia, și la 100 de metri de la rampa de gunoi a orașului.
Cei mai mulți dintre ei trăiesc în barăci fără fundație și fără o structură de acoperiș, cu izolație extrem de proastă. Pereții barăcilor sunt pe alocuri întăriți cu scânduri și izolați cu covoare sau plastic, pardoseala este de pământ bătătorit gol sau se pun linoleum și covoare pe jos. Casele minuscule sunt supraîncărcate, în majoritatea dintre ele paturile ocupă întregul spațiu. Chiar și aceste condiții înseamnă mult pentru cineva care a trăit mult timp în colibe înjghebate din deșeuri, carton, folii de nailon. Printr-un proiect al Fundației Dezvoltarea Popoarelor s-au instalat sobe în aceste noi clădiri informale. Ele fac încălzirea pe timp de iarnă mult mai sigură decât sobele improvizate din bidoane din tablă, și la ele se poate și găti.
„În sobele acestea pot să folosească orice: pentru că nu putem să controlăm tipul de combustibil. Consultând firma, partenerul privat, așa am ales sobele care au și spațiu de gătit. Am avut mame care au făcut pâine în cuptor” – relatează Alexandrina Kiss – director executiv FDP Cluj – despre sobele obținute prin acest proiect. Nu numai că funcționează cu orice tip de combustibil, chiar și deșeuri, dar au și spațiu de gătit și cuptor.
Asemenea sobelor, și panourile solare pentru toate familiile au fost achiziționate și montate cu finanțarea obținută printr-un proiect. Electricitatea din panouri ajunge pentru un singur bec de iluminat pe baracă, dar nu este suficientă pentru alimentarea unor prize, ceea ce înseamnă o problemă în plus pe care localnicii încearcă s-o rezolve cu ajutorul unor generatoare care se strică mereu iar menținerea lor în funcțiune este prea costisitoare.
„Astăzi e un portar bun, ne dă apă… am adus șase bidoane de apă…” – aflăm de la un tată tânăr despre cum se face rost de apă potabilă. Dacă este sau nu este apă pentru gătit și igiena personală – asta depinde doar de generozitatea portarului de la depozitul de gunoi.
Și astfel trebuie să plătească pentru apă, de aceea FDP și-a propus ca următorul pas asigurarea accesului la apă potabilă. Ca o alternativă, au luat în considerare să achiziționeze niște containere cilindrice de apă Hippo Water Roller, cu cele care se pot transporta ușor chiar și câteva zeci de litri de apă. Aceste bidoane se folosesc în comunități din sudul Africii unde alimentarea cu apă este o problemă – explică Alexandrina Kiss de unde a pornit această idee.
Perspective de viitor pe rampa de gunoi
Pe dealul gol nimic nu-i protejează pe cei care trăiesc aici față de mirosul insuportabil sau de temperaturi extreme și precipitații. Vara sunt cele mai rele duhoarea și arșița. În acest anotimp cei de aici lucrează mai degrabă după apusul soarelui, cu lampe în aceste condiții toxice, dar care asigură totuși supraviețuirea. Chiar și așa sunt unii care nu-și pot imagina viața în altă parte, și după ce au reușit să construiască aici o casă și să-și câștige existența din selectarea și vânzarea deșeurilor, consideră că în oraș sau în alte localități nu și-ar putea susține familia:
„Eu mi-aș dori să rezolv aici cu pământul și să rămân aici. E toxic de la gunoaie, dar unde să mă duc? M-am obișnuit aici, asta e” – explică una dintre femeile mai în vârstă, care crede că nu e suficient să primești o locuință socială, trebuie s-o și întreții, trebuie să găsești un loc de muncă, să te adaptezi în noul mediu. Sunt și unii care se îngrijorează spunând că într-un bloc copiii nu ar fi în siguranță, deoarece pot cădea din geam.
Alexandrina Kiss își amintește de cazul din 2015 când rampa neconformă a fost închisă pentru prima dată, pentru a ilustra că cei din Pata Rât nu au contact cu niciun alt mod de viață, cu cei din oraș, și cât de lipsiți de perspectivă sunt unii. Când depozitul de gunoi și-a încetat activitatea pentru două săptămâni, oamenii pur și simplu au răbdat de foame, pentru că nu aveau nici o idee unde să se ducă. Niciodată nu s-au ocupat de altceva decât de selectarea deșeurilor.
Mai ales tinerii își doresc s-o ia de la capăt, să asigure un viitor mai bun copiilor. Acest lucru nu este însă atât de simplu cum cred unii, că „trebuie doar să vrei”. Am discutat despre asta cu I., un tată tânăr, care provine din colonia Dallas, dar acum trăiește împreună cu soția lui pe rampă. Este un bărbat bine făcut, cu niște răni pe brațe, pe care le are din conflicte mai vechi, au băut și s-au bătut – ne spune. Ne povestește cu drag că a ajutat când s-a făcut baraca unei femei, el a lucrat și în construcții, de aceea știe cum se face. Soția tânără nu spune nimic, ne ascultă doar, fiul lor doarme înăuntru. Trăiesc împreună de puțin timp, nu s-au căsătorit, pentru că ar fi fost nevoie de bani, și nu are rost să te însori fără să-ți faci măcar o nuntă mică – ne explică.
În această parte a zonei, în spatele caselor mai mari, din cărămidă, se află și câteva barăci mai mici. Acolo locuiesc cei tineri cu familiile lor. Baraca lor din MDF și alte materiale încă nu este terminată, au nevoie de bani pentru a continua, deși trebuie să fie gata, să aibă căldură la iarnă: primul copil va avea abia un anișor, și nici nou-născutul așteptat în iarnă nu poate rămâne în frig.
„La Oncos în Florești am lucrat vreo lună de zile și era rău, că te lucra mult și banii erau puțini, plăteau la săptămână, dar era puțin. În aprilie-mai lucram la frigidere, și-mi dădeau 120 lei pe zi și lucram de dimineața de la 6 până seara la 10, 16 ore pe zi, plus 2 ore drumul. Într-adevăr, ne dădea câte o masă pe zi și aveam o pauză de o jumătate de oră la ora 9. E mai puțin la Rosal decât la Oncos, dar pentru Oncos trebuia să merg până în capătul Floreștiului și acum nici nu se mai dă transport: scoală-te la 5, ca pe 6 să fii acolo” – ne spune de ce ar prefera să lucreze la firma de salubritate Rosal, pentru că ar fi mai aproape.
În comparație cu celelalte comunități, cei de pe rampă au cele mai puține șanse să aibă un loc de muncă stabil la Rosal. Această problemă a fost discutată de mai mulți experți și activiști când am vorbit cu ei: motivul ar putea fi că Dallas și Cantonului sunt colonii mai vechi și mai mari, iar cei de pe rampă sunt nou-veniți, priviți ca un fel de concurență de către familiile care lucrează de mai mult timp la Pata Rât. Ei au fost nedoriți în oraș, și nici la Pata Rât nu sunt bine văzuți.
„Vine vara, aicea murim de mirosul ăsta”
În cadrul proiectului Pata-Cluj, desfășurat între 2014 și 2017 cu finanțarea din fonduri norvegiene, s-a lucrat pe incluziunea comunităților din Pata Rât pe 12 domenii. Activitățile culturale pentru îmbunătățirea relațiilor dintre comunități au fost coordonate de către István Szakáts și Fundația AltArt. El ne-a spus că au propus trei forme de locuire care ar corespunde nevoilor celor de aici:
„Proiectul din Pata Rât nu a oferit soluții prefabricate, ci s-a pornit de la întrebarea de ce ar avea nevoie oamenii. Cei din Strada Coastei, care au fost aduși de Primărie la Pata Rât, se văd mai degrabă la oraș, în blocuri. Au fost familii mari care și-au dorit să se mute împreună într-un bloc comun, din acel tip care s-a construit recent și la Florești. Acolo ar avea condiții să se susțină reciproc și în continuare. De exemplu, dacă cineva pleacă la servici, își poate lăsa copiii în grija rudelor din apartamentul vecin, pentru că altfel nu au cu cine să rămână. Familiile se ajută între ele, aceasta este o practică răspândită în Pata Rât. Ei au vrut ca acest microsistem de suport reciproc să funcționeze și după ce se mută în oraș. A treia soluție ar fi fost cea mai potrivită pentru cei de pe rampă: case cu grădini, în spiritul microfermelor. Acesta nu s-a realizat până la urmă, dar s-a afirmat ca fiind o necesitate” – relatează Szakáts ideile numite, printre care și această propunere de caracter rural, comun.
„Mi-aș dori să plecăm de aici într-un loc mai bun, dar nu avem unde. Unde să mergem? Oare s-ar găsi un loc ca să ne mute pe noi undeva de aici?” – întreabă I., asemenea altor oameni cu care am stat de vorbă, fiindcă doar puțini au avut ocazia să cunoască alte moduri de viață.
Nu e de mirare că o persoană care a fost evacuată în repetate rânduri, a fost forțată să se mute, căreia i s-a spus mereu unde îi este locul așteaptă soluția sau viitorul mai bun tot de la altcineva. Tocmai din acest motiv, pentru multe organizații civice este un aspect esențial să nu confirme neputința comunităților cu soluții deja pregătite, ci să se gândească împreună cu ei, să le includă în acest proces de a enunța nevoile lor și a găsi alternative. Scopul e să-i ofere ajutor ca ei să-și poată dirija propriul destin, fără a fi dirijați.
„Asta este un viciu al sistemului din România
care practic leagă dreptul la identitate de capacitatea de a-ți asigura locuirea” – surprinde Cristina Raț procedura uzuală a statului român, condiția pentru eliberarea cărții de identitate fiind un domiciliu stabil. De aici provin mai multe probleme, de exemplu un angajator poate refuza imediat o persoană care dorește să-și găsească un loc de muncă dacă observă că aceasta nu are domiciliu stabil sau că locuiește la Pata Rât.
La fel ca ceilalți, și I. are doar un document de identitate provizoriu. Pentru mulți dintre ei chiar și certificatul de naștere a fost eliberat abia cu ajutorul proiectului Pata-Cluj. I. ne povestește că, neavând o carte de identitate, nu poate părăsi țara. Degeaba s-a ivit ocazia să plece la muncă în străinătate alături de fratele lui care lucrează în Marea Britanie: sărăcia lui este o piedică pentru libertatea lui de mișcare.
„Am găsit unde să-mi declar buletinul, dar mi-au cerut 600 lei. Altul mi-a cerut 1.000 de lei” – ne mărturisește cu ce preț s-ar fi putut rezolva situația. Muncind ca zilier sau selectând deșeuri poate dura luni întregi până să economisească o astfel de sumă.
Cristina Raț numește diferite exemple din alte state unde în documentele de identitate ale persoanelor fără un domiciliu stabil este trecută adresa unui centru social, astfel încât ei nu sunt discriminați din cauza condițiilor precare de locuire, nu sunt stigmatizați și nici privați de drepturile lor civice.
Locuințele sociale nu sunt pentru cei mai săraci
Dintre cei care trăiesc pe rampă, nimeni nu a depus cerere pentru locuință socială la primărie, și nu au făcut asta nici în cadrul proiectului Pata-Cluj – ceea ce se înțelege, știind că nimeni din Pata Rât nu a primit până acum o locuință socială. Nu au obținut numărul necesar de puncte la primărie. S-ar putea să nu fi solicitat asta nici în cadrul proiectului Pata-Cluj fiindcă lor li s-ar potrivi un alt tip de locuință decât comunităților locale care sunt mai familiare cu viața la oraș – consideră Cristina Raț. Ea crede că statul și comunitatea clujeană sunt responsabili pentru a ajuta copiii din Pata Rât ca ei să poată alege o altă viață decât cea trăită de părinți.
Documentar Pata-Cluj
„În zadar există o sumă din buget alocată pentru achiziționarea locuințelor sociale, dacă în conformitate cu criteriile actuale cei de pe rampă nu pot primi aceste locuințe” – indică Alexandrina Kiss caracterul discriminativ al procedurilor din Primăria Clujului. Astfel tocmai cei mai săraci sunt excluși din accesul la locuințele sociale. Împotriva acestor proceduri se luptă de ani de zile și Fundația Desire.
„Hotărârea nr. 434/16.12.2015 a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca cu privire la definirea criteriilor de atribuire a locuințelor sociale, nu respectă prevederile Ordonanței de Guvern nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, aprobată prin Legea 48/2002 şi modificată prin Ordonanța de Guvern nr.77/20033, aprobată prin Legea 27/2004. Mai departe, aceste criterii elimină solicitanți de locuințe sociale aparținând unor categorii sociale marginalizate prin declararea lor ca neeligibili pe baza unor considerente ce nu sunt prevăzute ca atare în legislația locuirii. Totodată, aceste criterii îi tratează inegal pe aceștia neoferind punctaj pentru bolile cronice cu care se confruntă sau pentru condițiile de locuire precare în locuințe neconvenționale; și îi discriminează indirect prin defavorizarea lor ca persoane care datorită condițiilor lor economice nu au avut șansa de a face studii superioare punctate în mod excesiv în HCL 434/2015 în comparație cu alte criterii” – putem citi pe pagina fundației, în unul dintre numeroasele articole dedicate acestui subiect.
Desire face diferiți pași pentru a accesibiliza locuințele sociale din Cluj pentru cei mai vulnerabili: au propus modificarea criteriilor de eligibilitate, au trimis o petiție Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, arătând caracterul discriminativ al acestora, participă regulat la dezbaterile publice ale Primăriei, organizează acțiuni stradale și sunt prezenți la foruri internaționale.
Conform hotărârii luate în 2017 în procesul judecătoresc împotriva Primăriei clujene, criteriile acordării locuințelor sociale sunt ilegale și discriminative, ceea ce înseamnă pentru primarul Emil Boc o amendă de 3.000 de lei. Primăria a contestat această decizie, sentința Înaltei Curți de Casație și Justiție va fi pronunțată în noiembrie.
La Cluj se depun în fiecare an 300-400 de cereri pentru locuințe sociale, însă numărul locuințelor acordate nu acoperă nici 10% din acestea. Și în fiecare an sunt tot mai puțini care solicită acest serviciu, fiindcă se resemnează, văzând că nu au nicio șansă. Legat de intenția primăriei de a cumpăra de pe piață case și apartamente care apoi să fie folosite ca locuințe sociale, Fundația Desire face observația că ar putea fi nevoie de mult mai multe decât ar reiese din numărul cererilor, cerința reală fiind de 3.820 de locuințe în 2010.
„Nu ne putem limita la presiunea politică,
în timp ce nevoile de bază ale comunităților nu sunt acoperite” – arată Cristina Raț. Ea ne spune că pe rampă întâlnim cele mai precare condiții de locuire, dar surprinde și aspectele pozitive în ceea ce privește comunitatea romilor corturari:
„Există câteva lucruri care fac să fie mult mai ușor să lucrezi cu această comunitate. Este o comunitate relativ mică, ei toți au fost mutați forțat în Pata Rât, majoritatea lor în urma unei acțiuni a jandarmeriei din 2005, când i-a luat din zona pădurii Făget, unde ei, în cartierul Mănăștur, adunau obiecte reciclabile si le valorificau. Ei sunt familii care sunt foarte bine organizate, nu există situații de neglijare a copiilor. Există situație de sărăcie, dar nu violență domestică care să necesite intervenție. Nu există probleme legate de droguri, de probleme care să necesite o intervenție mult mai complexă. Este o situație de nevoie, cu care se poate lucra destul de lin, cu copiii, cu familiile.”
„Fiind izolată și fizic, fiind mult mai precară, relațiile de rudenie fiind un liant foarte puternic în această comunitate, ei au rămas pe dinafară. Nu pentru că organizațiile n-ar fi vrut să-i includă, mai degrabă ei se simțeau foarte stingheriți, și se simțeau poate tratați necorespunzător de ceilalți din Pata Rât” – interpretează situația celor de pe rampă Cristina Raț. Adaugă: din 2012, când membrii comunității și câțiva voluntari au amenajat dintr-un cort militar primul spațiu unde aveau loc activități pentru copii, s-au schimbat multe până azi, atât ceea ce privește perspectivele de viitor ale celor de pe rampă, cât și în relația lor cu celelalte comunități din Pata Rât.
În proiectul Pata-Cluj, încheiat în 2017, au participat toate cele patru comunități din Pata Rât. Pentru cei de pe rampă, școlarizarea copiilor a fost prioritară: „Celelalte comunități deja aveau un autobuz care ducea copiii zilnic la școală, era un mediator școlar, care se interesa de școlarizarea copiilor, erau programele after school, în care mulți erau incluși, Fundația Desire a avut proiectul ROMEDIN care a avut un program after school, au fost și de ProRoma organizate programe after school si program de tip a doua șansă” – am aflat de la un expert.
Inițial au încercat să-i înscrie pe copiii de pe rampă în școli clujene, însă această intenție de incluziune nu a avut succes, ne-a spus Cristina Raț.
„Au fost foarte multe probleme care au venit din partea comunității clujene, pentru că școlile din Cluj, sub diferite pretexte, nu au vrut să primească acești copii cu excepția a două școli în care au putut fi școlarizați.” Ulterior, datorită reacțiilor venite din partea părinților celorlalți elevi, copiii din Pata Rât au trebuit mutați în două școli din mediul rural care aveau deja școlarizați și copii de etnie romă.
„S-au schimbat mult: e altfel, de când merg la grădi, copii merg și cer șosete curate… Se schimbă încet, dar deja își doresc sa aibă condiții mai bune de viață” – enumeră directoarea FDP micile rezultate, și ne arată una dintre pâinile coapte în sobele achiziționate de organizația lor.
Pata Rât este fața ascunsă a Clujului
Istoria comunităților marginalizate din Pata Rât este împletită cu cea a dezvoltării Clujului, și își ia originea din anii 1960 – putem afla dintr-o broșură care documentează trecutul și prezentul rampei de gunoi.
„Similar cu modul în care pe vremuri peste o sută de mii de persoane veneau din zonele rurale ale României pe valul industrializării socialiste și dobândeau domiciliul în Cluj (din 1974 denumit Cluj-Napoca) ca muncitori urbani, populația stabilă în Pata Rât/Dallas „cu origini rurale” a fost și ea atrasă de resursele orașului în creștere. Conform unor relatări personale, pe vremuri, pe terenul unde acum se întinde colonia Dallas, se aflau mai multe gropi unde fabricile orașului depozitau diverse deșeuri specifice industriilor socialiste.”
Primul contract al Primăriei pentru a închiria terenul se datează din decembrie 1971, în acest moment a început depozitarea deșeurilor la Pata Rât, la doar 6 km distanță de la centrul Clujului. Suprafața rampei de gunoi a crescut între timp de la 3,21 la 8,94 de hectare, iar în 1993 terenul a fost expropriat de către Primărie.
Pe parcursul anilor, munții de gunoi au devenit tot mai înalți, și a crescut și numărul persoanelor care au trăit și au muncit aici, izolați de oraș: o parte dintre ei s-a stabilit la Pata Rât pentru a lucra în selectarea deșeurilor, ceilalți au fost forțați de conducerea orașului să se mute aici.
Ordonanța de urgență a guvernului din 2005 privind regimul deșeurilor, care reglementează funcționarea depozitelor de deșeuri, a declarat rampa din Pata Rât ca fiind de categoria B și necorespunzătoare, iar încetarea activității acesteia a fost stabilită pentru 2010, ceea ce nu s-a întâmplat până 2015. Depozitul „provizoriu” amenajat în 2015 ar fi trebuit să funcționeze doar 6-7 luni, până ce se finalizează noul centru.
„În acest moment, deschiderea Centrului de Management Integrat al Deșeurilor nu este în întârziere, fiindcă noul termen limită a fost stabilit cu noua firmă executantă pentru 2023. Prima parte va fi gata chiar în acest an, și se va putea folosi” – astfel a încercat, cu 8 ani după termenul inițial, să pună situația într-o lumină mai bună Alin Tișe, președintele Consiliului Județean Cluj la ședința consiliului din aprilie.
Proiectul conversat a devorat deja fonduri europene de ordinul milioanelor, și din cauza lipsei centrului de deșeuri Consiliul Județean a fost amendat în repetate rânduri de către Garda de Mediu (ultima oară a fost în martie 2018, cu suma de 100.000 de lei, din cauza lacului toxic care s-a format din levigatul din muntele de gunoi). Depozitul provizoriu funcționează deja de patru ani și este supraîncărcat, motiv pentru care o parte din deșeurile Clujului este transportată la Târgu Mureș și Oradea până la deschiderea noului centru. Costurile pentru acesta sunt suportate de către clujeni, sub forma unui tarif ridicat pentru deșeuri.
În mod ironic, la aceeași ședință din aprilie, Alin Tișe a menționat și faptul că există probleme serioase legate de centrul integrat, deoarece a ieșit la iveală că dimensiunile pereților uneia dintre halele de depozitare nu sunt corespunzătoare, astfel încât aceasta nu a primit aviz de funcționare:
„Sigur, avem mari probleme la CMID, știți prea bine. Acum am descoperit că pereții la o hală sunt neconformi, pentru că firma Napoca printr-o dispoziție de șantier a redus grosimea pereților, iar cei de la ISU nu vor să ne avizeze acele hale cu pereții de 4 cm, nu de 6 cm. Nu primim aviz ISU! Și acum expertizăm hala să vedem în ce măsură poate fi avizată.”
În comunicatul de presă al Consiliului Județean emis la 23 iulie apar informații privind închiderea depozitului supraîncărcat, respectiv despre construcția unui perete ca protecție împotriva alunecărilor de teren, dar nu aflăm dacă până la urmă au primit avizul de funcționare pentru CMID.
Închiderea rampei de gunoi din Pata Rât va avea însă consecințe sociale: se va reduce considerabil sursa de venit a persoanelor și comunităților care trăiesc preponderent din selectarea deșeurilor. Procesul este deja în curs de desfășurare: posibilitatea de a lucra în selectarea deșeurilor ca zilier nu mai există, prelucrarea deșeurilor este parțial automatizată, colectarea selectivă a gunoiului în oraș este obligatorie. Cei care trăiesc în Pata Rât nu au alternativă: mulți dintre ei nu cunosc alte forme de muncă, nu sunt familiari cu mediul urban, condițiile lor de locuire îngreunează situația lor pe piața forței de muncă.
Primăria se împăunează cu munca organizațiilor civice
Răspunsul la întrebarea „Ce fel de programe are primăria pentru cea mai vulnerabilă comunitate din Pata Rât?” include între altele și referințe la munca Fundației Dezvoltarea Popoarelor. Din acest răspuns am putea avea impresia că organizația este susținută de autoritățile locale, iar formularea sugerează că ei au contribuit chiar și la achiziționarea sobelor și a panourilor solare:
„Tot pentru familiile din Pata Rât activează Fundaţia Dezvoltarea Popoarelor, subvenţionată de Direcţia de Asistenţă Socială şi Medicală, conform Legii nr. 34/1998 şi a Legii nr. 350/2005. Fundaţia derulează programe de sprijin pentru părinţi şi copii, programe de educaţie parentală, valorificare abilităţi, sprijin acordat mamelor care au copii cu vârsta sub 2 ani, etc. Pe baza unui parteneriat cu aceeaşi fundaţie, adăposturile familiilor din rampă au fost dotate cu panouri solare prin care este asigurată energia electrică. De asemenea au fost achiziţionate şi sobe cu lenme de foc.”
Reprezentanții organizației ne-au spus însă că subvenția primită în sensul legilor menționate este doar 25% din bugetul lor total; pentru această sumă trebuie să aplice în fiecare an cu un proiect, iar suma este calculată în funcție de numărul persoanelor pe care îi ajută. Și cealaltă afirmație a primăriei este parțial corespunzătoare faptelor: FDP a încheiat într-adevăr un contract de cooperare cu Direcția de Asistență Socială și Medicală, și anume pentru a asigura suport logistic în cadrul acestui proiect. Achiziționarea acestora și a sobelor a fost însă finanțată printr-un alt proiect, primăria nu a acordat sprijin financiar acestei activități.
Municipalitatea caută să obțină finanțare externă pentru proiecte care să vizeze comunitățile din Pata Rât, deși ar putea adresa cu propriile sale resurse unele probleme punctuale: „Să vă dau un exemplu: ar putea să subvenționeze transportul în comun pentru persoanele din Pata Rât care sunt înscrise la Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă; ar putea să le subvenționeze un abonament pe linia 8L care este singura linie care ajunge în Pata Rât. Cu ajutorul acestei subvenții ar impulsiona și compania publică de transport în comun, care este o regie autonomă, să introducă transport în comun și în zilele de sâmbătă și duminică.
Deci ar putea să subvenționeze compania de transport în comun pentru a asigura locuitorilor din Pata Rât acest drept minim de a ieși din comunitate, unde nu există farmacie, nu există unitate medicală, există numai câteva magazine unde prețurile sunt mai mari decât prețurile din Cluj. (…) Sunt o serie de lucruri foarte concrete, care nu ar necesita un buget mai mare decât bugetul pentru iluminatul de Crăciun al orașului, sau bugetul pentru un eveniment de lansare al unor proiecte economice ce vizează orașul. Deci cu un buget mic ar putea să aducă schimbări semnificative în viața acestor oameni.”
„Dacă se dorește la nivel local, se poate schimba situația”
– consideră Alexandrina Kiss. Ea crede că trebuie să căutăm cauzele situației actuale în prejudecăți și discriminare. „Nu vedem partea de sărăcie. Dacă nu ai mediu locativ decent, e greu să trimiți copiii la școală, să primești un loc de muncă. Dacă nu ai fost la școală, nu știi ce să lucrezi decât ce ai învățat, colectarea selectivă. Ar fi importantă oferirea de oportunități pe partea socio-profesională, dar societatea trebuie să aibă răbdare” – arată Kiss necesitatea unui program social pe termen lung, pentru care Clujul are resurse materiale și intelectual-spirituale.
„Orașul ar putea rezolva situația, e destul de bogat să o facă, nu trebuie să așteptăm statul. Nu știu dacă la nivel de consiliu se dorește… Au scuza perfectă că ne subvenționează pe noi, deci nu poate să zică nimeni că nu fac nimic. Fac ceva, dar puțin comparativ ce ar putea face. Depinde unde vrem sa meargă bugetul: în ultimul video de prezentare al orașului am văzut prioritățile Clujului: magie, spectacole, festivaluri.”
Responsabilul de fundraising de la FDP ne relatează de asemenea că prejudecățile pe care le au clujenii față de cei din Pata Rât reprezintă un obstacol serios în strângerea donațiilor: în general oamenii sunt dispuși să doneze pentru cauze precum educația, ajutorul pentru cei săraci, dar în momentul când aud că este vorba de Pata Rât, devin reticenți. De obicei, există două tipuri de reacții: sunt unii care sunt bucuroși să afle despre munca lor și se implică cu drag ca voluntari, dar marea majoritate consideră că cei din Pata Rât nu sunt demni de ajutorul lor.
Discriminarea față de comunitatea din Pata Rât are două aspecte, explică Cristina Raț: unul este de natură rasistă, iar celălalt este atitudinea respingătoare față de oamenii săraci. Ei sunt constrânși să realizeze muncile pe care nu le vrea nimeni datorită precarității lor, dar aceste munci sunt necesare și ar trebui compensate corespunzător. Dar comunitatea nu o consideră ceva util, de aceea îi stigmatizează tocmai pentru munca lor:
„Îi văd pe cei din Pata Rât ca pe niște persoane care trăiesc în gunoi și mănâncă de acolo, nu ca pe oameni care se trezesc la 7 dimineața și muncesc pe rupte, iar vara, când mirosul este insuportabil, selectează deșeurile noaptea.”
Un alt aspect al excluderii se bazează pe mitul dependenței de ajutoarele sociale: „Când aud că nu mai da pește, învață-i să pescuiască, mă simt revoltată, fiindcă ei nu au acces la piața forței de muncă. Nu poți rezolva o problemă de mai multe decenii în timp de zece ani, o astfel de atitudine este periculos de iluzorie” – adaugă ea.
„Eu cred că trebuie să ne asumăm, și ca o comunitate clujeană, și ca stat, că situația acestor familii este rezultatul unei discriminări istorice. Nu putem să așteptăm ca aceste familii să fie integrate în muncă după ce secole de-a rândul au trăit la marginea societății, făcând acele munci pe care nimeni nu le vrea să le facă, și fiind stigmatizate. Aceste familii trebuie să fie compensate pentru felul în care viața lor individuală materializează această discriminare istorică.”
Pentru a desființa coloniile izolate și excluse din Pata Rât, este nevoie de voință politică. În afară de competențele profesionale – demonstrate de mai multe proiecte diferite bazate pe inițiative civice – este absolut necesar și sprijinul din partea clujenilor.
În luna iulie s-au născut patru bebeluși în comunitatea corturarilor din Pata Rât. Ei încă nu știu că ar putea trăi într-un loc mai bun decât Pata Rât, nu știu că nou-născuții care vin pe lume în același moment, dar în maternitățile clujene, au șanse mai mari pentru o viață demnă, nu știu că, odată ce cresc, îi așteaptă foarte probabil munca de a selecta deșeuri, excluderea și stigmatizarea pentru că s-au născut pe o munte de gunoaie. Noi știm deja. Întrebarea este ce vom face.
Documentarea pentru acest articol a fost sprijinită de Fundația Centrul de Resurse Juridice (CRJ), făcând parte dintr-un proiect ce analizează situația locuirii romilor și standardele de responsabilitate și răspundere publică. Conținutul acestui articol nu reflectă în mod necesar poziția CRJ. Întreaga răspundere pentru articol, inclusiv din perspectiva acurateței și coerenței informației aparține în exclusivitate autorului articolului și instituției media ce publică sau preia articolul.
