Pentru Ruxandra Nițu, aceasta era realitatea înainte de a participa la Banometru. După trei ani departe de viața profesională, avea nevoie să-și regăsească direcția și să descopere ce oportunități i se potriveau în etapa în care se afla.

Banometru, programul gratuit de educație financiară dezvoltat de Asociația Educație pentru Viața Reală (AEVR), în parteneriat cu ING Bank România, combină coaching-ul individual, educația financiară, instrumentele practice și sprijinul comunitar.

Nu trebuie să recuperezi totul dintr-o singură mișcare

„Înainte de Banometru, nu știam de unde să mă apuc și ce să fac mai întâi. Petrecusem 3 ani departe de viața profesională și aveam senzația că nu am cum să recuperez. Mi se părea puțin probabil să găsesc oportunități flexibile, adaptate nevoilor mele din prezent, într-o lume atât de schimbată. Iar banii economisiți inițial din indemnizația de creștere copil erau pe final”, povestește Ruxandra.

În astfel de situații, presiunea nu vine doar din faptul că trebuie să gestionezi mai atent banii disponibili. Vine și din incertitudinea legată de veniturile viitoare și din impresia că ai rămas în urmă.

Participarea la Banometru a ajutat-o pe Ruxandra să-și privească opțiunile diferit. Pe parcursul unei provocări dedicate creșterii și diversificării veniturilor, a început să identifice soluții și să se reconecteze cu mediul profesional.

Rezultatele au venit treptat: a economisit 4.500 de lei în patru luni, a returnat 2.400 de lei dintr-o datorie și a obținut colaborări punctuale, urmate de o angajare part-time, potrivită cu abilitățile și nevoile sale.

Schimbarea nu a însemnat să se întoarcă pur și simplu la viața de dinainte, ci să construiască una potrivită prezentului.

Când îți compari drumul cu al celorlalți, uiți că ai propriul ritm

Presiunea de a fi „în rând cu lumea” poate face ca dificultățile financiare să pară și mai greu de gestionat. Ana Avădanei vorbește despre anxietatea de a-și împărtăși provocările financiare și despre presiunea socială de a se ridica la nivelul altor persoane de succes din familie. Experiența ei arată cât de important este să înțelegi că stabilitatea financiară nu arată la fel pentru toată lumea.

„După ce am urmat sesiunile de coaching și provocările Banometru, am realizat că fiecare are drumul propriu și provocările proprii trebuie doar înțelese și prioritizate, în mod personal”, povestește Ana.

Pentru Ana, schimbarea a venit și cu rezultate concrete. A reușit să-și monitorizeze bugetul lunar, să pună bani deoparte pentru fondul de urgență și fondul de siguranță și să economisească în mod constant pentru pensie.

Sunt obiective diferite, dar toate au ceva în comun: transformă intenția generală de a avea mai multă siguranță într-un plan concret.

Un plan financiar care ține cont de viața ta reală

Veniturile, responsabilitățile și obiectivele se schimbă de-a lungul vieții. De aceea, un plan financiar util nu este unul care presupune că toate lunile vor fi identice, ci unul care ține cont de realitate și îți permite să te adaptezi.

Studiul „Banometru – 10 ani. În papucii financiari ai românilor” arată că 82% dintre foștii participanți la Banometru au făcut cel puțin o acțiune concretă pentru creșterea veniturilor, față de 44% dintre persoanele care nu au participat la programe de educație financiară.

Între 2021 și 2026, participanții au raportat 1,84 milioane de lei în venituri suplimentare, 2,49 milioane de lei în economii și 3,86 milioane de lei în datorii rambursate.

Programul îi ajută pe participanți să își înțeleagă situația financiară, să își stabilească prioritățile și să identifice pași clari pentru a-și îmbunătăți relația cu banii.

The post Cum ne putem recăpăta controlul asupra finanțelor noastre? appeared first on Átlátszó Erdély.

Am solicitat de la ABA Crișuri rezultatele analizelor de laborator, iar datele arată că, până în luna iulie, aproape toți indicatorii de calitate a apei au ajuns în limitele prevăzute de lege la punctul unde apa epurată este deversată într-un canal al Ierului.

Singurul indicator care rămâne peste limita admisă

este amoniul. Concentrația lui este încă de aproximativ șase ori mai mare decât valoarea maximă permisă. Totuși, și aici se observă o îmbunătățire importantă: la sfârșitul lunii aprilie, concentrația depășea limita legală de aproape 30 de ori. În cantități mari, amoniul este toxic pentru fauna acvatică, în special pentru pești.

Stația de epurare este administrată de compania Apă Canal Nord-Vest SA, societate deținută de mai multe administrații locale din zona Ierului. În acest an am depus mai multe sesizări împotriva companiei pentru poluare, iar Garda Națională de Mediu a aplicat sancțiuni. Se pare că presiunea exercitată prin controale, amenzi și atenția publică a determinat compania să îmbunătățească procesul de epurare.

Schimbarea se vede și se simte.

Înainte ca rezultatele să se îmbunătățească, la stația de epurare s-a lucrat timp de mai multe zile. Este o veste foarte bună, mai ales dacă ne gândim că directorul companiei declara anterior că nu merită investit într-o stație de epurare atât de veche și degradată precum cea din Sălacea.

Deși apa evacuată încă nu îndeplinește toate cerințele legale, nu voi depune, deocamdată, alte sesizări privind această stație. Scopul nu este ca societatea să plătească amenzi din bani publici, ci să investească acești bani în modernizarea instalației, astfel încât apa evacuată să nu mai afecteze mediul, ci să contribuie la refacerea ecosistemului.

Iar acest lucru este cu atât mai important cu cât zona este afectată nu doar de poluare, ci și de secetă.

Există cel puțin două soluții

care ar costa probabil mai puțin decât plata unor noi amenzi:

1. Stația actuală ar putea fi completată cu un sistem de epurare prin zone umede construite (filtrare prin stuf și alte plante acvatice). Este o metodă naturală de epurare, în care apa trece printr-un strat de pietriș și sol plantat cu stuf, papură sau alte plante acvatice, iar bacteriile și rădăcinile acestora descompun poluanții.
2. În imediata vecinătate a stației de epurare din Sălacea a funcționat până de curând o fermă de porci. Sistemul de epurare al acesteia ar putea fi adaptat și utilizat pentru tratarea suplimentară a apelor uzate.

Succesul obținut la Sălacea este încurajator, dar reprezintă doar un prim pas. Apă Canal Nord-Vest operează stații de epurare în aproximativ 20 de localități, iar, din informațiile pe care le dețin până acum, în multe dintre ele funcționarea este deficitară.

De exemplu, la Săcueni situația nu s-a schimbat: compania continuă să deverseze în Ier ape uzate grav poluate.

Iar acolo unde voi constata probleme, voi continua să intervin.

Imagine: Probe de apă prelevate la 20 iulie din evacuările stațiilor de epurare din Săcueni și Sălacea. Foto: Babos Krisztina.

The post Victorie parțială pentru Ier: apa evacuată la Sălacea este mult mai curată appeared first on Átlátszó Erdély.

Informația a reieșit dintr-un punct aparent lipsit de importanță de pe ordinea de zi a ședinței Consiliului Național al Audiovizualului (CNA) din 22 iulie, care a durat doar câteva minute și care a fost remarcat de o sursă a publicației maghiare Magyar Hang.

În primul punct al ordinii de zi, ședința CNA – disponibilă și online – a aprobat în prealabil modificarea structurii acționariatului societății SC Alamo Impex 97 SRL, compania care operează postul de radio Radio Gaga din Târgu Mureș.

Aprobarea formală a CNA era necesară deoarece firma deține 12 frecvențe radio terestre, iar schimbările de proprietate trebuie agreate de autoritatea audiovizuală.

Informația esențială apare însă într-un screen share prezentat în timpul ședinței CNA. Potrivit acestuia, acordul autorității este solicitat deoarece proprietarul integral al societății Magyar Médiaszolgáltatást Támogató Központ Nonprofit Kft. (denumită în continuare MMTK), care deține SC Alamo Impex 97 SRL, ar urma să fie Lóránd Turos, în locul actualului proprietar, Radu Morar.

„Magnatul media” al UDMR din Satu Mare

Deși în prezentare apare doar numele fără alte detalii care îl pot identifica, toate sursele noastre susțin că acest Lóránd Turos este nimeni altul decât politicianul influent al UDMR. Turos și-a început cariera ca jurnalist. Între 2012 și 2016 a fost membru al CNA, iar pe lângă mandatul de senator deține mai multe afaceri, printre care și publicația Szatmári Friss Újság.

Este important de menționat că, potrivit informațiilor prezentate CNA, editorul trustului media – Asociația pentru Spațiul Media Transilvan (Médiatér Egyesület) – ar urma să rămână o entitate separată. Cu toate acestea, prin faptul că MMTK deține frecvențele radio și mărcile comerciale, compania din Ungaria exercită un control semnificativ asupra publicațiilor aparținând grupului Médiatér.

La ședința CNA a luat cuvântul și administratorul SC Alamo Impex 97 SRL, Szilárd István Hompoth (care este totodată administratorul unei alte companii din trust, Prima Press SRL). Intervenția sa nu a adus însă clarificări suplimentare. El a declarat că a primit informația privind schimbarea proprietarului cu doar o zi înainte, fără explicații, împreună cu instrucțiunea de a iniția la CNA procedura de aprobare a modificării acționariatului.

MMTK deține cele mai importante mărci ale trustului media maghiar din Transilvania

Dar de ce este importantă această firmă? Pe lângă frecvențele radio, MMTK Nonprofit Kft. deține, potrivit bazei de date a Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), mărcile publicațiilor Krónika și Székelyhon, precum și siglele acestora pentru edițiile tipărite și online.

După cum a dezvăluit Magyar Hang, Asociația Erdélyi Médiatér, organizație finanțată generos de guvernul maghiar, a transferat în trecut către conturile MMTK sume de ordinul sutelor de milioane de forinți. O parte din aceste fonduri reprezintă taxe de licență pentru utilizarea mărcilor comerciale, care, potrivit informațiilor obținute de Magyar Hang, se ridică anual la valori de ordinul sutelor de milioane de forinți.

Cu alte cuvinte, contribuabilii maghiari au plătit mai întâi pentru achiziționarea unor firme media din Transilvania, iar ulterior au plătit către MMTK pentru ca aceste publicații transilvănene să poată utiliza propriile mărci și identitate vizuală. Afacerea pare să fie una profitabilă: în 2025, compania a înregistrat venituri de aproximativ 126 de milioane de forinți (circa 350.000 de euro).

Legături cu Mediaworks

MMTK a fost înființată în 2018 de Éva Judit Korda, fostă colaboratoare directă a lui Gábor Liszkay, una dintre figurile importante ale presei apropiate de guvernul maghiar. Încă de la început, compania a deținut mărcile Krónika și Székelyhon. Ulterior, în urma unei tranzacții care a ridicat inclusiv suspiciuni privind o posibilă administrare frauduloasă, în portofoliul său a ajuns și societatea SC Alamo Impex 97 SRL, care deține cele 12 frecvențe radio. Magyar Hang a scris despre această tranzacție aici.

Din vara anului 2023, proprietarul companiei este Radu Morar Nicolae. Potrivit informațiilor Magyar Hang, omul de afaceri de origine română este un apropiat al lui Gábor Liszkay (o persoană cheie în organizațiile media apropiate de Orbán) și ar acționa ca interpus al acestuia. Administratorul companiei este Beáta Lazányi, responsabilă de domeniul financiar în cadrul Mediaworks, principala firmă al propagandei din Ungaria.

Important este de menționat însă că la momentul publicării articolului, în registrul comerțului din Ungaria nu figura încă nicio mențiune privind schimbarea proprietarului MMTK.

Potrivit Tisza, acesta este „un gest profund neprietenos”

Din perspectiva evoluției relațiilor dintre UDMR și partidul Tisza, faptul că formațiunea maghiară din România ar urma să preia controlul asupra acestui trust media reprezintă, pe puțin spus, o evoluție nefavorabilă. O astfel de tranzacție i-ar permite UDMR să exercite un control direct asupra unei mari părți a presei de limbă maghiară din Transilvania.

Potrivit informațiilor Magyar Hang, situația trustului media transilvănean construit cu miliarde de forinți proveniți din Ungaria se află pe agenda Ministerului Culturii condus de Zoltán Tarr. Un înalt oficial al ministerului consideră că această inițiativă din partea UDMR reprezintă „un gest profund neprietenos”.

Conform informațiilor obținute de Magyar Hang, este exclus ca achiziția companiei să fie o inițiativă personală a senatorului Lóránd Turos. Președintele UDMR, Hunor Kelemen, trebuie să fi știut despre acest plan. Cel mai probabil scenariu este că Fidesz și UDMR au ajuns la o înțelegere în această privință pe la spatele lui Péter Magyar, noul prim ministru al Ungariei.

L-am contactat și pe Lóránd Turos. Am vrut să aflăm, în primul rând, din ce surse financiare ar cumpăra această firmă, având în vedere că, potrivit celei mai recente declarații de avere depuse în 2025, senatorul nu dispune de lichidități semnificative.

De asemenea, am vrut să aflăm dacă a discutat această tranzacție cu conducerea UDMR și care sunt planurile sale în legătură cu această firmă.

Senatorul UDMR a oferit însă doar un răspuns scurt, prin telefon:

„Nu fac declarații pentru Átlátszó. La revedere.”

The post UDMR vrea controlul trustului media finanțat de guvernul Orbán appeared first on Átlátszó Erdély.

Cu toate acestea, există soluții simple, ecologice și relativ ieftine pentru atenuarea deficitului de apă. Atât în Ungaria, cât și în Transilvania, persoane fizice, fermieri, peisagiști și comunități locale au început să pună în aplicare intervenții de retenție a apei la scară mică: aceștia încetinesc scurgerea apei prin închiderea șanțurilor, construirea de praguri de fund și baraje mici. 

Există exemple funcționale pentru retenția apei.

Scopul nu este crearea unor lacuri artificiale, ci ca apa să rămână mai mult timp pe loc, să aibă timp să se infiltreze în sol și să reumple astfel pânza freatică. Chiar și câteva intervenții simple aduc rezultate spectaculoase: nivelul apei freatice crește, apa reapare în fântâni, se întorc broaștele, șopârlele și alte viețuitoare, iar microclimatul se îmbunătățește vizibil în jurul suprafeței de apă.

Aceste soluții nu necesită o infrastructură uriașă sau investiții de miliarde. Sistemele de retenție a apei sunt construite din materiale locale – bușteni, pietre, crengi, pământ – adesea prin eforturile comunității locale.

Cheia succesului proiectelor este cunoașterea locală, cooperarea și schimbarea de mentalitate: recunoașterea faptului că apa nu trebuie evacuată cât mai repede posibil, ci trebuie reținută la fața locului. Aceasta nu mai este doar o chestiune de protecție a mediului, ci o condiție pentru supraviețuirea pe termen lung a comunităților rurale. 

Foamea de pământ și setea de apă în regiunea Homokhátság

De îndată ce cobor din mașină, picioarele mi se afundă într-un sol nisipos și afânat, care seamănă mai degrabă cu cel de pe malul mării. Cât vezi cu ochii,  în jurul meu se întinde o câmpie pustie, cu câmpuri arate, câteva case vechi și sărăcăcioase împrăștiate ici-colo și câteva zone cu tufișuri. Ne aflăm în Csemő, în apropiere de Kecskemét, în zona fermelor mici din Homokhátság. Este februarie și iarna a fost relativ ploioasă, dar nisipul totuși este uscat.

„Aici e foame de pământ și sete de apă” – rezumă situația Géza Szabó, care locuiește împreună cu familia sa la una dintre fermele izolate și care, alături de mulți alți locuitori ai fermelor, încearcă cumva să supraviețuiască. „Dacă vrei să trăiești aici doar din pământ, ai nevoie de 80–100 de hectare” – spune Szabó. O parte a problemei este că aici sunt

mult mai multe ferme decât poate susține pământul acum,

astfel încât cei care nu privesc ferma doar ca pe o locuință, ci ca pe o sursă principală de venit, trebuie să găsească o nouă funcție pentru aceasta. Szabó se ocupă de cai și organizează cursuri de echitație, iar soția sa are un cabinet de psihologie la fermă.  

În ultimii douăzeci de ani, clima din regiunea Homokhátság, în jurul orașului Kecskemét, s-a schimbat în mod vizibil. Deși cantitatea anuală de precipitații nu a scăzut drastic în fiecare an, distribuția ploilor a devenit mai extremă.   

În această regiune, verile secetoase sunt din ce în ce mai frecvente, în timp ce stratul de zăpadă din timpul iernii – care înainte se infiltra încet în sol – a dispărut aproape complet. Conform studiilor, din cauza creșterii temperaturii și a intensificării evaporării, o cantitate din ce în ce mai mică din precipitațiile căzute reușește să alimenteze efectiv solul și rezervele de apă. Cel mai grav semn al schimbărilor este

scăderea continuă a nivelului apei freatice.    

În numeroase puncte din regiunea Homokhátság, nivelul apei freatice a scăzut cu 3–5 metri în ultimele decenii, în unele locuri înregistrându-se o scădere și mai mare. În jurul orașului Kecskemét există zone în care apa freatică, care înainte se găsea la o adâncime de câțiva metri, se află astăzi la aproape zece metri adâncime.  

În spatele acestui proces se află în primul rând schimbările climatice, dar și captarea intensivă a apei, irigațiile, precum și exploatarea terenurilor bazată pe drenaj. Toate acestea accelerează procesul de deșertificare. De aceea, regiunea Homokhátság dintre Dunăre și Tisa este menționată din ce în ce mai des ca o regiune a Ungariei care se transformă în semi-deșert. În ciuda situației deprimante, Géza Szabó

radiază optimism și voință de a acționa. 

Deși s-a născut la oraș, rădăcinile familiei sale se află aici, în lumea fermelor izolate. Încă din copilărie a visat să trăiască la fermă. La universitate a studiat geografia, s-a specializat în geologie și și-a făcut licența dintr-un subiect din domeniul hidrogeologiei. În plus, a absolvit un liceu tehnic de silvicultură și s-a ocupat de apicultură.

Ne urcăm într-o mașină de teren – în remorcă, în spate, sunt lopeți și câteva roabe. Mergem cu mașina doar câțiva kilometri, iar el ne povestește pe parcurs: 

„Mă interesează modul în care aceste crize interacționează între ele. Acum vorbim despre apă, dar este vorba de o criză mult mai complexă. Întotdeauna trebuie să existe ceva de care să ne temem. În acest moment, ne temem de secetă”, ne explică el.

„Sunt o persoană orientată spre soluții, încerc să privesc totul cu optimism și să scot ce e mai bun din orice situație. Și această situație poate fi schimbată. 

Mă culc fericit seara   

dacă am făcut tot ce am putut” – spune Szabó. Mașina oprește lângă niște tufișuri. Împreună cu fratele său mai mic, István, descarcă repede uneltele, împart prăjiturile mamei lor, apoi mica noastră echipă se aventurează în tufișuri. În spatele copacilor se află un șanț, peste care este construit un prag din pământ bătătorit. Deasupra pragului se află puțină, foarte puțină, apă.

Ne aflăm împreună cu partenerii noștri de proiect, jurnalistul și fotograful de la KecsUp Kecskemét, și astfel, la fața locului sunt mai mulți jurnaliști și fotografi, decât muncitori și ne și simțim jenați de asta. „Nu-i nimic, rețelele sociale au un impact mult mai mare decât toată munca pe care o facem noi aici. E mult mai util să fluturi o lopată în fața camerei decât să cari pământ în șanț” – spun frații Szabó râzând, în timp ce încarcă roabele cu pământ. 

Gluma are însă bază reală: mișcarea de protecție a resurselor de apă din Ungaria a început să atragă atenția la nivel național în ultimii ani, pe fondul secetelor și al lipsei de apă din ce în ce mai grave.  

Fermierii, ecologiștii și reprezentanții societății civile își promovează activitatea în principal pe rețelele de socializare – Facebook și YouTube –, unde se găsesc o mulțime de materiale, iar aceste videoclipuri și podcasturi constituie principalele instrumente pentru schimbarea mentalităților.  

Una dintre principalele cauze ale crizei hidrologice din Bazinul Carpatic este faptul că, în ultimul secol și jumătate, din cauza lucrărilor de regularizare a râurilor și a drenajelor, apa se scurge prea repede din peisaj. Administratorii resurselor de apă depun eforturi pentru ca precipitațiile să rămână cât mai mult timp în zonă, să se infiltreze în sol și să alimenteze din nou pânza freatică și habitatele care se uscă.

La fel ca frații Szabó și voluntarii din jurul lor, și membrii mișcării lucrează cu soluții simple, adaptabile la scară locală. 

Închid șanțuri, construiesc baraje mici, refac habitatele acvatice temporare sau promovează metode de utilizare a terenurilor care contribuie la retenția apei. 

„De fapt, eu nu m-am alăturat mișcării apărătorilor apelor. Am început să fac asta pe cont propriu, de patru ani. La început, construiam barajele noaptea, cu lanterna frontală, ascunzându-mă printre tufișuri – ziua nu se putea pentru că mi s-ar fi făcut observații”, își amintește Géza Szabó. 

Fratele său, István, s-a mutat la fermă acum doi ani, iar împărțirea sarcinilor s-a făcut rapid: Géza, cu personalitatea sa explozivă, este specialistul și purtătorul de cuvânt, iar István, mai tăcut și mai retras, este organizatorul mișcării. Activitățile s-au diversificat: pe lângă protejarea resurselor de apă, ei strâng gunoiul, plantează copaci și se ocupă de copiii din zonă care trăiesc în sărăcie extremă.  

La început, la aceste activități participau doar cei care treceau pe la ferma de cai, dar acum cercul participanților s-a lărgit. „Mulți nu înțeleg ce înseamnă protecția apelor. 

Suntem robii obiceiurilor noastre, 

am crescut într-un peisaj artificial și, deoarece vedem asta încă din copilărie, suntem înclinați să credem că este ceva normal. Dar, pe vremuri, lucrurile stăteau cu totul altfel”, explică Géza Szabó. Tufișul acolo unde se află șanțul este un exemplu foarte bun în acest sens. 

Acest șanț este un canal al pârâului Kis-Gerje, amenajat artificial, adâncit și drenat. Este singurul pârâu din zonă ale cărui ape sunt curate și nu se alimentează din ape uzate epurate sau neepurate.

Și, deși nu am spune asta despre acest șanț situat la marginea câmpului arat, știm din vechile hărți militare că pe acest curs de apă funcționau odinioară opt mori de apă. 

Această apă alimenta un lanț de lacuri și mlaștini; stufărișul impenetrabil avea o lățime de 1–1,5 km, presărat cu tufișuri, dealuri, albii și cursuri de apă care se întindeau ca o rețea. Era o zonă în care încă oamenii se puteau adăposti în fața tătarilor.

Dar chiar și în anii ‘70 se întâmpla ca, iarna, să fie nevoie să se dinamiteze digul, deoarece pârâul Kis-Gerje se revărsa, amenințând orașul. Potrivit unui pensionar care locuiește pe malul șanțului, în copilăria lui, pârâul avea încă o adâncime de un metru și jumătate. Toată vara se scăldau aici și se puteau prinde știuci.

„În comparație cu asta, ceea ce avem aici acum este o rușine”, spune Géza Szabó cu tristețe, apoi începe să explice. „Când vorbim despre retenția apei, toată lumea se gândește la apa vizibilă de la suprafață. La acele câteva picături, la acei câțiva metri cubi de apă care se văd aici. Desigur, și asta este foarte important din punctul de vedere al habitatelor acvatice și al animalelor.

Dar, ceea ce este mult mai important, este faptul că în acest fund de vale creăm un corp de apă subteran, un rezervor, care susține debitul de apă provenit din zonele mai înalte ale bazinului hidrografic. Apa care se scurge și curge în jos va ajunge la destinație puțin mai încet. Prin faptul că nu lăsăm apa să se revarse rapid,

câștigăm timp și viață pentru natură.”

De fapt, se pregătesc pentru perioada în care va apărea o penurie, încercând să amâne puțin acest moment. Deoarece nu sunt ingineri hidrologi, frații Szabó au descoperit prin experimente ce funcționează și ce nu. Barajele sunt considerate instalații temporare, așa că nu este necesar să se solicite autorizație de la autoritățile hidrologice pentru acestea.

Au ieșit treptat din ilegalitate, hotărând să-și asume public aparițiile în videoclipuri, în speranța că această activitate va deveni, mai devreme sau mai târziu, legală. 

 „Este important să intensificăm presiunea socială asupra factorilor de decizie politică. Răspunsurile formulate de politicieni nu sunt neapărat bune. Așteptarea este un lux pe care nu ni-l putem permite. Dacă ar fi după mine, nu m-aș juca cu acest șanț, ci aș lăsa râul Tisa să curgă liber pe Câmpia Ungară” – ne-a spus activistul.

„Este evident că interesele economice pe termen scurt intră în conflict cu interesul public pe termen lung, dar ne îndreptăm într-o direcție în care nu mai există altă soluție. Această societate nefericită încearcă să supraviețuiască, iar noi ne agățăm de lucrurile care s-au dovedit eficiente în ultimii 30 de ani. Iar de cealaltă parte, se află însă mecanisme formate de-a lungul a milioane de ani.  

„O companie mare ce nu permite ca pe terenurile sale agricole să se formeze bălți, e un pește mic… ce glumă grozavă, ar trebui să le numim resurse de apă de suprafață și

să dansăm în jurul acelor zone unde există apă.”  

De ceva vreme, s-a stabilit o colaborare informală cu autoritățile pe problema apei: „Nu reușim să-i convingem în multe privințe, dar ei văd că suntem oameni bine intenționați, că nu vrem să ne certăm cu ei, așa că nici ei nu se ceartă cu noi”, a spus Géza Szabó.  

Deși le-a fost frică ei, primele întâlniri cu autoritățile s-au desfășurat în cele din urmă cu bine. „Au apărut 3–4 paznici de parcuri naturale și, spre surprinderea noastră, s-au oferit să ne ajute; împreună cu ei am construit barajul de sus. În aceeași zi, am construit un alt baraj mai jos, când au venit paznicii câmpurilor. Ne-au întrebat ce facem cu lopețile. Ne-au cerut documente, le-am spus că nu avem. «Bine, atunci», a fost răspunsul. Au fost uimiți că

oamenii fac așa ceva în timpul lor liber.

„S-a dovedit că, de fapt, ne luptam mai degrabă cu noi înșine; noi eram cei care ne temeam să ieșim la lumină, noi eram cei care ezitam. Apoi, când ne-am asumat acest pas, nu am întâmpinat nicio rezistență; atât fermierii, cât și autoritățile au dat dovadă de înțelegere.”

Totodată, potrivit lui Géza Szabó, profesionalismul este extrem de important: orice intervenție reprezintă într-o oarecare măsură și un prejudiciu, de aceea este esențial să se găsească acel echilibru care să corespundă atât intereselor sectorului hidrologic, cât și societății, fermierilor din zonă, și pe care cei de la protecția mediului să îl poată accepta. „Acesta trebuie să fie un proiect mare, comun. Trebuie să ne dezvoltăm empatia și să ne depășim propria lipsă de viziune”, a concluzionat activistul. 

Conform retoricii oficiale, Ungaria este o „mare putere în domeniul apei”, dar, în același timp, în ceea ce privește soluționarea problemei din ce în ce mai acute a penuriei de apă, guvernul anterior

a lăsat organizațiile civice pe cont propriu, cel mult le-a tolerat.    

Contrar acestei atitudini, guvernul Tisza a semnalat încă din prima zi că: retenția apelor și combaterea secetei vor deveni priorități. Prima ședință a guvernului a avut loc la Ópusztaszer, unde membrii guvernului s-au informat la fața locului cu privire la penuria mare de apă din regiunea Homokhátság și la consecințele secetei.

Se pregătesc măsuri de protecție împotriva secetei pe termen scurt și intervenții imediate în domeniul gestionării apei. Pe termen lung, se promit un program cuprinzător de retenția apelor și o reformă a administrației apelor, prin reținerea apei la nivel local, redirecționarea acesteia către peisajul natural și consolidarea soluțiilor naturale de retenție a apei. Organizațiile profesionale și comunitățile civile de protecție a apelor ar fi, de asemenea, implicate în procesul decizional. 

Când am început să lucrez la acest material, în toamna anului trecut, mi-era teamă că, în timp ce în Ungaria protecția apelor se transformase deja într-o mișcare, în Transilvania nu voi găsi prea multe exemple de inițiative locale care să vizeze protecția apelor. Din fericire, m-am înșelat: există inițiative, deși este adevărat că nu constituie încă o mișcare și nu sunt prea vizibile pe rețelele sociale.

Unul dintre laboratoarele importante pentru retenția apei din Transilvania este Daia: 

micuța localitate se află la douăzeci de kilometri sud de Odorheiu Secuiesc, ascunsă printre dealuri, în valea pârâului Ighiu. Această regiune, mărginită de dealuri cu altitudini cuprinse între 600 și 700 de metri, reprezintă o cumpănă a apelor: în spatele nostru, pârâurile se varsă împreună cu Târnava în Mureș, iar în fața noastră apele curg spre Homorodul Mare și apoi în Olt.

 Pășunea de lângă Daia unde este planificată intervenția. Foto: Zsuzsanna Fodor

Aceasta este una dintre zonele din județul Harghita care se confruntă de ceva vreme cu o gravă penurie de apă. Seceta este atât de severă încât animalele nu mai pot fi scoase la pășune peste tot; fermierii transportă regulat apă pentru animale în rezervoare. Uneori, rezervoarele de apă trase de tractoare trebuie umplute din Homorod, situat la 8–10 km distanță, sau Târnava, lângă Oțeni. La început, acest lucru se întâmpla doar în timpul caniculei din iulie, însă în ultimii ani

izvoarele pentru turme seacă încă din primăvară.

Mulți dintre fermieri au început deja să-și vândă vitele. În toamna anului 2025, urcăm pe un versant pustiu, brăzdat de ravene, la marginea localității Daia. Cu puțin timp înainte, părăsind drumul care șerpuia spre Cristuru Secuiesc, am traversat râul Târnava la Oțeni. Până la Ulieș, mergem pe un drum asfaltat în stare proastă, iar la capătul centrului localității chiar și drumul asfaltat dispare. Ajungem pe un macadam plin de gropi la pășunea cu copaci răzleți pe vârful Ighiu, presărată cu ceri bătrâni de sute de ani. 

Versantul pe care ne aflăm a fost cândva pășune. Totuși, de ceva vreme, turma e doar în trecere pe aici. Pe partea cealaltă, la poalele pădurii situate la granița județului, mai există un izvor, așa că acolo se mai poate pășuna. Din cauza călcării constante, vegetația nu se poate regenera, ceea ce agravează și mai mult eroziunea.  

„Multă vreme ne-am împotrivit naturii. Dar, în cele din urmă, natura va învinge oricum”

– spune cineva din grup, în timp ce examinăm ce a mai rămas dintr-un sistem de drenare construit în anii ’80. De fapt, multă vreme, obiectivul a fost acela de a evacua apa din peisaj cât mai repede posibil – iar conductele de beton erodate de apă serveau tocmai acestui scop. Nu există nimic care să rețină apa care se revarsă: astfel, rănile adânci din sol se adâncesc și mai mult cu fiecare ploaie. 

Nivelul apei freatice se afla odinioară la o adâncime de 2 metri, însă astăzi a scăzut la 5–6 metri. Situația este atât de disperată, încât chiar și proprietarul terenului, composesoratul local, a renunțat la ideea de a face ceva cu această zonă. Astfel, echipa care se ocupă de reabilitarea peisajului, la care ne-am alăturat, a primit mână liberă. 

În ciuda peisajului deprimant, atmosfera este, în esență, optimistă: peisagistul ține o hartă în mână și, ocolind denivelările și șanțurile adânci de un metru, erodate de apă, discută despre locurile exacte în care s-ar putea construi șanțuri de protecție, baraje de încetinire și baraje din nuiele, precum și despre consolidarea structurilor prin plantarea de copaci. 

Obiectivul este conservarea resurselor de apă și reabilitarea habitatelor acvatice, pentru ca viața să revină pe acest versant. Specialiștii se consultă: există multe întrebări fără răspuns, iar modelarea pe computer a terenului fragmentat nu este deloc simplă. Ar trebui să se efectueze foraje pentru a înțelege mai bine geomorfologia zonei, dar în prezent nu există fonduri pentru acest lucru. Așadar, rămâne cea mai simplă metodă:

trebuie să se descopere locurile unde a existat odată apă. 

Iar apa trebuie captată acolo – ne explică dr. Zoltán Hajdu, președintele Fókusz Öko Központ, cu experiență de peste zece ani în reabilitarea habitatelor acvatice. În prima etapă, trebuie să obțină cât mai mult posibil cu o investiție minimă – deocamdată vizează un proiect cu un buget de 20.000 de euro, însă în viitor ar dori să găsească și alte surse de finanțare.

Deși reabilitarea pășunii din Daia se află deocamdată doar în faza de proiectare, totuși, tot la marginea satului Daia, în direcția localității Bădeni, sub un mic izvor, există deja praguri de fund funcționale: în unele locuri, apa ajunge la un metru adâncime. În ciuda soarelui de primăvară, nu este foarte cald, însă, la umbra copacilor, se simte deja 

microclimatul modificat datorită suprafeței de apă. 

Și, deși, ca laic, construirea unui astfel de prag nu mi se pare foarte complicată, stabilirea poziției și a înălțimii pragului nu este deloc simplă. Ca să nu mai vorbim de faptul că implică multe lucrări de terasament. Este evident că trebuie mobilizată comunitatea, resursele disponibile la fața locului și expertiza necesară, însă nici acest lucru nu-i puțin din punct de vedere organizatoric.

„În iulie 2025, a avut loc o acțiune de voluntariat de o zi. Atunci, cu ajutorul a 50 de săteni, am curățat șanțul de sub izvor. A venit și topograful de la primărie, care ne-a ajutat să măsurăm nivelurile – adică diferența de nivel care trebuie să existe între pragurile de fund.    

Apoi în august, am organizat o tabără cu colaborarea directorului asociației Homoród-Küküllő Leader Egyesület, László Lázár, la care au participat studenți de la Centrul Universitar din Odorheiu Secuiesc. Împreună cu localnicii, au construit pragurile de fund în cinci zile, folosind materiale disponibile la fața locului: bușteni, scânduri, pietre și garduri împletite. 

„Mesele și cazarea studenților, consultanța de specialitate, costurile materiilor prime și ale combustibilului au fost acoperite din fonduri UE în valoare de 10.000 de euro. Ba mai mult, se intenționează chiar publicarea unei culegeri de bune practici până la sfârșitul lunii mai”, explică Szilvia Bencze, inițiatoarea proiectelor legate de apă din Daia. 

Puținele fonduri disponibile au fost completate prin efortul comun al comunității,

și acest lucru este în regulă: un astfel de proiect are succes atunci când, pe de o parte, răspunde unei nevoi reale a comunității, iar pe de altă parte, comunitatea participă activ la realizarea lui. 

Astfel, nu numai că pragurile de fund sunt finalizate mai repede, dar există șanse mari ca comunitatea să se ocupe și de reparațiile mai mici sau mai mari care vor fi necesare în timp. Un astfel de sistem de praguri de fund ține, de obicei, între 8 și 10 ani, după care se întâmplă adesea ca nivelul apei freatice să crească atât de mult, încât pragurile de fund trebuie să fie reconstruite mai sus.

Este important ca pragurile de la fund să încetinească scurgerea apei, fără a o împiedica. De fapt,

scopul nu este crearea unui bazin de captare,

ci ca apa să se scurgă mai încet. Astfel, aceasta are timp să se infiltreze în pânza freatică, alimentând-o. Pragurile de fund ar trebui construite întotdeauna după o porțiune mai plană a albiei: astfel, curenții de apă nu sunt prea puternici, iar presiunea exercitată asupra pragului de fund este mai mică. Apa depune apoi sedimente pe pragul de fund și îl umple până când acesta devine aproape perfect etanș.  

Vizităm și un alt sat învecinat, Petecu: aici, sătenii curăță tocmai, în cadrul unei acțiuni colective, albia unui fost pârâu; în primăvară se vor construi și aici praguri de fund. În albia pârâului, de ceva vreme, apa curge doar pe alocuri, iar vara seacă de tot. Suntem în decembrie și nu este apă în albia pârâului. 

Cu toate acestea, Attila Tóth își amintește încă foarte bine că, în copilărie, iarna, pârâul era mereu plin de apă, iar ei patinau pe apa înghețată.

„Acum nici apă nu este, dar chiar dacă ar fi, nu e sigur că ar îngheța”, spune el trist.” 

Casa familiei lui Attila Tóth se află nu departe de acest curs de apă. Casa este situată la o altitudine mare, iar presiunea apei de la rețea este scăzută, astfel încât apa nu ajunge întotdeauna până la casa lui. Pe lângă copii, el se ocupă și de creșterea animalelor, iar lipsa apei îi cauzează constant probleme, și nu numai lui: participanții la clacă țin evidența și povestesc pe larg când și unde este apă și unde nu este.  

Știu care este fântâna publică de la care pot lua apă dacă este nevoie. Din cuvintele lor se întrevăd tensiuni și conflicte locale: de exemplu, povestesc despre un fermier care s-a mutat recent în zonă și care îi acuză că, din cauza consumului excesiv al acestora, el rămâne fără apă. 

Schimbările în regimul precipitațiilor sunt doar parțial responsabile de actuala lipsă de apă. Scopul lucrărilor de amenajare a terenurilor la scară largă din anii ’80 a fost acela de a permite cultivarea terenurilor cu ajutorul utilajelor agricole; de aceea, acestea au fost nivelate și drenate – adică s-au instalat în pământ conducte care să evacueze apa.

„În acea perioadă, problema era că era prea multă apă, așa că s-a căutat o soluție. Numai că s-a găsit o soluție foarte eficientă, iar aceste conducte și sisteme de șanțuri există și astăzi și funcționează. Într-un loc, bivolii s-au tăvălit atât de mult în noroi, încât a apărut o conductă din care curgea apa”, povestește Szilvia Bencze, care susține că, de atunci, obiectivul autorităților responsabile cu gestionarea apelor a rămas același: drenarea cât mai eficientă a apei. 

Nu există nici un responsabil cu retenția apei pe teren.

Adminstratția Națională Apele Române apare în aproape orice discuție, și de obicei nu într-un context pozitiv. Conform legilor în vigoare, ei sunt autoritatea competentă în domeniul gestionării apelor. Ei au jurisdicție asupra tuturor cursurilor de apă cadastrate, iar numai autoritățile de stat pot efectua lucrări pe acestea.

Majoritatea proiectelor de retenția apelor pe care le-am identificat au fost realizate pe cursuri de apă neînregistrate în cadastru. Cu toate acestea, am vizitat un loc în care fermierii locali au construit – fără autorizație – praguri de fund pe un pârâu care este înregistrat în cadastru și, prin urmare, se află sub autoritatea administrației apelor.  

La cererea celor care au contruit pragurile de fund, nu dezvăluim locația. Nici nu am făcut fotografii, deși acesta a fost unul dintre cele mai pitorești locuri în care am fost: albia pârâului serpuieste frumos, iar unul dintre coturi se pretează pentru amenajarea unui mic spațiu public – care, de altfel, se află deja în plan. 

„Apele Române au venit aici pentru prima dată acum trei ani; înainte de asta, nu fuseseră niciodată aici. Au tăiat și au luat o mulțime de copaci”, își amintește fermierul, care este totodată liderul unei organizații civile locale. 

„Nu-i nicio mulțumire în ceea ce au lăsat după ei aici”

– adaugă celălalt: „acolo unde s-a început consolidarea malurilor care se prăbușeau, lucrările au rămas și ele neterminate: s-au bătut în pământ mulți piloni solizi, dar porțiunea din spatele acestora a fost lăsată în seama localnicilor, ca să o umple cu crengi și pământ. S-au efectuat și lucrări de curățare în albia râului, dar, slavă Domnului, nu la fel de mult ca pe Niraj sau în alte locuri, unde din pârâul șerpuitor a mai rămas doar un canal.”

„Nici animalele nu ar putea fi adăpate din acest pârâu; și pentru asta ar fi nevoie de o autorizație de gospodărire a apelor. Ei bine, să respecte această regulă atunci când animalele se înghesuie la apă”.

Și nivelul apei acestui pârâu a scăzut semnificativ în ultimii treizeci de ani. „În copilăria mea, acest pârâu avea doi metri lățime și un nivel al apei de cincisprezece centimetri”, își amintește fermierul. Nivelul apei freatice a scăzut, de asemenea, într-un ritm alarmant – conform unui calcul, cu doi centimetri pe an –, dar pragurile de fund au reușit să-l ridice cu aproximativ un metru. 

Construcția pragurilor de fund a început în martie 2025, iar până în primăvara anului 2026 apa va ajunge până la jumătatea coapselor în mai multe locuri. „Malul din jur funcționează ca un burete. Când se umple malul de apă, aceasta nu se află doar în pârâu, ci este absorbită capilar de sol, ajungând chiar cu 20–30 de centimetri mai sus decât nivelul apei. Acum, apa a apărut și în fântânile din sat”, povestește intervievatul nostru.

Se are în vedere și următorul pas – și anume refacerea vieții acvatice. Au apărut deja broaștele și tritonii, recent au fost aduși raci și poate vor reveni și peștii. Deși nu există scări de pești, pragurile de fund au fost construite astfel încât diferența dintre cele două niveluri ale apei să nu depășească 50 cm. Acest lucru permite peștilor care înoată în amonte să treacă de la o suprafață a apei la cealaltă.

Pe mal se vor planta arini, copaci care preferă zonele de lângă apă, iar animalele sălbatice din împrejurimi vin aici să se adape: cerbii cu siguranță, poate chiar și ursul. Totuși, nu se poate ști cu certitudine, deoarece, deocamdată, nu există fonduri pentru camere de supraveghere a faunei sălbatice.

Cum abordează problema retenției apei

Administrația Națională Apele Române sau Administrațiile Bazinale de Apă (ABA) și organismele de gospodărire a apelor (SGA) aflate în subordinea administrației naționale a apelor, care acoperă bazinele hidrografice?

Acest lucru este esențial, deoarece conform legii apelor, apele care figurează în evidența națională, adică apele înscrise în cadastru, sunt proprietatea statului. Singura excepție o constituie cursurile de apă mici și temporare, care pot fi în proprietatea autorităților locale sau chiar a unor entități private.

Sarcinile legate de întreținerea albiilor și a zonelor inundabile înregistrate sunt îndeplinite de autoritatea de gospodărire a apelor. Deși și alte entități pot efectua lucrări în albii râurilor, acestea pot fi realizate numai cu aprobarea și sub supravegherea autorității de gospodărire a apelor. În cazul cursurilor de apă neînregistrate, foarte mici sau intermitente, și primăriile sau consiliile județene pot efectua lucrări. 

Cu toate acestea, în principiu construcțiile necesită autorizație chiar și în cazul în care cursul de apă nu este înregistrat în cadastru, adică nu figurează în registrul național. Este adevărat că interdicția se referă în principal la construcțiile permanente cu fundație din beton, astfel încât intervențiile temporare și permeabile la apă, menite să rețină apa, în albia râului și în zona inundabilă se încadrează, în opinia mea, într-o zonă gri din punct de vedere juridic.

Sursele mele s-au plâns în unanimitate de birocrația excesivă și de funcționarea netransparentă, precum și de faptul că acest organism de stat continuă să se concentreze în primul rând pe protecția împotriva inundațiilor, adică pe evacuarea cât mai rapidă a apelor pluviale.

Rezultatele acestor acțiuni sunt albii excavate, îndreptate, nivelate și, pe alocuri, chiar betonate, precum și copacii tăiați de pe maluri – toate acestea fiind în contradicție directă cu principiile de retenție a apei.   

Strategia publicată pe site-ul Administrației Naționale a Apelor conține o secțiune dedicată gestionării durabile a resurselor de apă, care include și reabilitarea habitatelor acvatice. Un document intitulat Probleme importante de gospodărire a apelor, publicat în decembrie 2025, atrage atenția asupra faptului că apele subterane se epuizează mai repede  decât se regerenează.   

Un alt document public cuprinde în total 234 de proiecte naționale care vizează reabilitarea și retenția apei  în meandre (cotiturile râurilor) și în zonele inundabile. 

Am fost curioși să aflăm în ce stadiu se află punerea în aplicare a acestor proiecte. De aceea, în primele zile ale lunii martie, am trimis o întrebare către Administrația Națională a Apelor, precum și către direcțiile de administrare a apelor din bazinele hidrografice ale râurilor Someș, Tisa și Olt. Totodată, am întrebat care este poziția lor față de acele inițiative „grassroots”, care vizează retenția apei. 

După o săptămână, am primit un răspuns de la Administrația Națională a Apelor, semnat și ștampilat de director, în care ni se comunica doar că întrebarea noastră a fost transmisă Institutului Național de Hidrologie competent; însă institutul nu ne-a răspuns de atunci. 

Administrația Bazinală de Apă Olt, precum și Administrația Bazinală Someș-Tisa au trimis câte o listă cu intervențiile planificate în propriul bazin hidrografic, cuprinzând  și locațiile acestora – acestea pot fi consultate mai sus. Cu toate acestea, dacă interpretăm corect răspunsurile, niciunul dintre proiecte nu a fost încă finalizat, lucrările fiind planificate să se desfășoare la un moment dat în viitor.

Există totuși semne care indică faptul că sistemul rigid și birocratic al administrației apelor se schimbă: acum câteva săptămâni am fost martor la faptul că, în Daia, în albia unui pârâu „cadastrat”, Administrația Bazinală de Apă Olt a construit praguri de fund, în colaborare cu Asociația GAL Homorod-Küküllő Leader și cu administrația locală din Ulieș.   

La fel ca în celelalte locuri, la începerea lucrărilor, și aici curgea doar un firicel slab în albia râului, cu toate că atât iarna, cât și primăvara fuseseră bogate în precipitații. Totuși, până la sfârșitul zilei, apa se adunase deja în spatele pragurilor de fund construite din bușteni, crengi, pământ argilos și pietre.

Această inițiativă reprezintă o etapă importantă, deoarece, din câte știu, este prima dată când, în urma unei cereri, administrația apelor include în planul său de lucru și programează efectiv o astfel de lucrare. Pentru acest succes a fost necesară și deschiderea din partea angajaților Administrației Bazinale de Apă Olt. Se poate spera însă că, treptat, atitudinea se va schimba nu doar în bazinul hidrografic al râului Olt, ci și celelalte direcții de gospodărire a apelor vor adopta această practică.   

Dar de ce tocmai aici? 

Nu este o coincidență faptul că în Daia au început să se acorde atenție retenției apei. Inițiatoarea și organizatoarea este Szilvia Bencze. Ea a lucrat mulți ani în cadrul Ministerului Agriculturii din Ungaria, apoi la Bruxelles, în domeniul elaborării legislației dezvoltării rurale: s-a ocupat de credite pentru sprijinirea investițiilor și de programe de garanții.

Cu toate acestea, în ultimii 5–7 ani, de fiecare dată când se întorcea acasă, auzea că oamenii vorbesc din ce în ce mai mult despre lipsa apei. Nu era apă să adape animalele, nu se putea face baie.

 „Apoi, la un moment dat am descoperit pe YouTube bună practică din localitatea Püspökszilágy, din Ungaria: tot într-o zonă deluroasă, pe versantul Cserhát, au reușit să capteze apa folosind metode absolut simple, din natură”, își amintește Szilvia. Nu a trebuit să așteptăm prea mult de la idee până la punerea în practică. Deși mulți au zâmbit, spunându-ne că aici sigur nu va funcționa, primarul din Ulieș și președintele composesoratului au fost deschiși, în parte, deoarece ei gândesc pe termen lung, au o perspectivă asupra acestor exemple. „S-a convocat o adunare a proprietarilor, la care a participat primarul, care a declarat că și el a încercat să găsească o soluție. 

Ba mai mult, s-a descoperit că Asociația GAL Homorod-Küküllő Leader a lansat în strategia sa ideea soluțiilor de retenție a apei prin metode naturale, respectiv reabilitarea peisajului în acest context. Așa că am luat legătura și cu ei; ei sunt organizația care a putut susține cu adevărat acest proces”, își amintește Szilvia despre începuturi.

De atunci, Szilvia este coordonatoarea de proiect a Asociației GAL Homorod-Küküllő Leader. Potrivit ei, localnicii au început să acorde atenție și să ia mai în serios această idee abia după apariția programului Leader. Ulterior, s-a dovedit că programul Leader a facilitat și stabilirea de contacte cu autoritățile responsabile de gospodărire a apelor și cu alți factori de decizie.  

„A fost o surpriză foarte plăcută pentru mine să văd că au susținut atât de mult această inițiativă. Nimeni nu le-a impus să se ocupe de acest lucru, dar au observat că este o nevoie locală din ce în ce mai urgentă și au oferit sprijin acolo unde au putut.” 

Un mare pas înainte în convingerea fermierilor locali a fost faptul că am reușit să îi trimitem într-o vizită de studiu în Slovacia. „Oamenii erau deja foarte obosiți de prezentări, însă faptul că au putut merge acolo și au văzut cu ochii lor cum funcționează în practică retenția apei, cât de simplu se pot obține succese spectaculoase cu soluții care funcționează deja de 10–20 de ani, le-a dat un impuls uriaș”, a povestit coordonatorul. Asociația GAL Homoród-Küküllő Leader a jucat un rol cheie și în această călătorie de studiu: suma de 1000 de euro oferită pentru excursie nu ar fi fost suficientă pentru această călătorie de studiu de 4 zile, așa că bugetul călătoriei a fost completat cu o sumă de 7–8 ori mai mare.

„Rolul Asociației Leader este special, deoarece aceștia sunt prezenți aici de 10–15 ani, iar relația de încredere cu comunitățile locale și cu conducătorii autorităților locale s-a consolidat deja. Pe lângă capitalul de relații, ei dispun de putere de convingere și sunt capabili să le prezinte aceste abordări inovatoare. Acesta este un capital social foarte important, pe care s-ar putea construi: de exemplu, s-ar putea aloca fonduri la nivel național pentru aceste asociații, astfel încât să nu mai lucreze voluntar, doar din pasiune.

De multe ori, aceste proiecte de protecție a mediului și soluțiile bazate pe natură nu pot fi puse în practică deoarece, pe lângă numeroasele nevoi economice și culturale reale – apele uzate, deșeurile, sprijinul pentru întreprinderi, programele pentru copii –, mediul rămâne întotdeauna pe ultimul loc. Și de aceea aceste organizații funcționează în continuare cu un buget redus.”  

„Mă așteptam la mult mai multe dificultăți în acest proces, 

dar lucrurile au mers până acum ca unse, poate și pentru că am reușit să adunăm cei mai buni oameni. A fost o surpriză faptul că toți liderii din comuna Ulieș s-au arătat deschiși, dar pe atunci se spunea încă cu tărie că nu ne vom descurca la administrația apelor, că acolo nu se poate face nimic.

Apoi, în vara anului 2025, a avut loc o întâlnire interinstituțională la Căpâlnița, organizată de Asociația GAL Homoród-Küküllő Leader. Am invitat la această întâlnire reprezentanții autorităților responsabile cu gospodărirea apelor, ai agenției de protecția mediului și ai APIA și, spre surprinderea noastră, toți au salutat această inițiativă. Toată lumea recunoaște că aceasta este o problemă gravă și, până în prezent, au dat dovadă de o disponibilitate absolută de a colabora.”

În ceea ce privește viitorul, potrivit lui Szilvia Bencze, ar fi nevoie de un program de retenție a apei la nivel județean, dar mai ales la nivel național. Deocamdată, mulți așteaptă cu curiozitate să vadă ce se va întâmpla în Daia, „însă situația este că nu noi inventăm aceste soluții, ele funcționează deja de mult timp în alte părți.”   

„Dacă așteptăm succesul proiectului de la Daia, mai sunt încă cinci ani, iar abia peste cinci ani vom începe să discutăm despre asta – doar că nu mai avem atâta timp la dispoziție, iar lipsa apei este o problemă urgentă în foarte multe regiuni. Aceste soluții la nivel local pot fi puse în practică folosind materiale locale și cu fonduri modeste, în colaborare cu comunitatea.” În Slovacia, de exemplu, o inițiativă regională s-a transformat într-un program național, iar cu 40 de milioane de euro s-au realizat astfel de proiecte în aproape 500 de localități. S-au construit zeci, chiar sute de praguri de fund, inițial cu 30 de mii de euro pe localitate, iar mai târziu din 100 de mii de euro.

„Atât costă refacerea sursei de apă a unei localități, în timp ce cheltuim fără probleme milioane de euro pe diverse sisteme din beton. Aici nu este nevoie de beton, materiile prime sunt disponibile la fața locului, proiectarea reprezintă singura cheltuială mai mare.

Chiar și fermierii ar putea realiza aceste lucrări. Deși nu există nicio lege care să interzică acest lucru, fermierii nu știu că au această posibilitate. Ar fi deja un mare ajutor dacă ar veni o recunoaștere de la nivel înalt: dacă s-ar defini ceea ce este acceptabil și ce este de o amploare atât de redusă încât nu poate provoca daune” – a declarat Szilvia.

Potrivit coordonatorului, nici găsirea unui proiectant nu a fost ușoară. „Am contactat mai multe firme de arhitectură peisagistică, dar majoritatea au rămas perplecși. Apoi, când au aflat care este bugetul nostru, și-au luat la revedere în mod politicos. La Odorheiu Secuiesc am reușit să găsim o echipă tânără și dedicată de arhitecți peisagiști, care s-au oferit să ne ajute. O altă problemă este că, în cadrul administrației apelor, există o mare inerție în sistem; nu există proceduri clare, nimeni nu știe ce se poate și ce nu se poate face, așa că mai bine nici nu încep. Sunt dispuși să ajute, dar și lor le sunt legate mâinile de sistemul național. Ar fi nevoie de puțină flexibilitate, pentru ca în fiecare bazin hidrografic să existe mai multe posibilități de a răspunde nevoilor locale.”

În zona orașului Satu Mare, în Turulung, există un alt proiect care vizează reabilitarea habitatelor acvatice, inițiat de Societatea Carpatină Ardeleană Satu Mare. Societatea Carpatină Ardeleană activează demult în această zonă: între 2004 și 2009, a administrat aria naturală protejată cu o suprafață inițială de 1300 de hectare, extinsă ulterior la 6200 de hectare. 

În 2006, tot Societatea Carpatină Ardeleană a desemnat două zone Natura 2000 (una pentru protecția habitatelor și una pentru protecția păsărilor) cu o suprafață totală de 21 de mii de hectare, care se suprapun cu aria naturală protejată menționată anterior. Societatea Carpatină Ardeleană a fost administratorul acestor zone între 2010 și 2018.

Ulterior, între 2018 și 2020, împreună cu administrația Parcului Național Hortobágy, situat de cealaltă parte a frontierei, au elaborat un plan de acțiune comun pentru zonele protejate situate pe malurile râului din Ungaria și România.

 „Lipsa apei se contura deja ca o problemă majoră încă de pe pe atunci,

la fel ca diminuarea rapidă a habitatelor acvatice și deteriorarea stării acestora. Acest lucru are un impact extrem de negativ în primul rând asupra amfibienilor”, a explicat János Márk-Nagy, vicepreședintele Societății Carpatine din Satu Mare. În 2023, au câștigat un nou proiect Interreg, iar în 2025 a început punerea în aplicare a acestuia: au fost curățate cinci dintre vechile albii și brațele moarte ale râului Tur, care au fost apoi umplute cu apă.

Prima astfel de intervenție a avut loc la marginea localității Turulung, pe o pășune comunală aflată în proprietatea administrației locale. Pășunea este concesionată asociației locale a crescătorilor de bovine. „Locuitorii, administrația locală și fermierii recunosc existența secetei și a lipsei de apă, deși nu toată lumea face legătura între aceste fenomene”, a declarat ecologul.

Asociația crescătorilor de bovine a considerat că reabilitarea habitatului acvatic este o idee foarte bună, dar a fost necesară și aprobarea administrației locale, precum și a autorității de mediu și a administratorului ariei protejate. Deoarece vechea albie a râului se află în afara digurilor de protecție, nu a fost necesară aprobarea autorității responsabile cu gestionarea apelor. 

Vechia albie, care fusese o fâșie mlăștinoasă, acoperită cu stuf și papură, a fost adâncită cu un metru în noiembrie anul trecut, iar scopul este ca aici să existe apă cel puțin două luni pe an, pentru ca amfibienii să se poată reproduce. De altfel, apa este benefică și pentru bovine, cărora le place foarte mult să se scalde în ea. Nu se prevede plantarea de vegetație pe mal, deoarece se așteaptă ca natura să-și revină rapid, iar vegetația de pe mal să se regenereze.

Apoi trecem la o altă porțiune a cursului râului Tur: atmosfera de aici ne amintește de Delta Dunării; în această zonă, râul a curs mult timp în zig-zag, existând chiar și 5–6 albii una lângă alta. Digul actual de protecție împotriva inundațiilor – care împiedică albia râului Tur să se deplaseze la întâmplare– a fost construit după marea inundație din 1974 și, din fericire, albia nu a fost îndreptată.  

„Mă ocup de această zonă de aproape 26–27 de ani, așa că o cunosc destul de bine. De-a lungul anilor, s-au realizat numeroase cartografieri, studii, precum și studii hidrologice și pedologice privind această zonă. „Încă din 2013 am constatat că lipsa apei reprezintă o problemă, iar planul nostru de gestionare includea o direcție strategică separată privind necesitatea de a reabilita într-o anumită măsură habitatele acvatice și de a reține apa în acest peisaj”, a explicat János Márk-Nagy.

Însă, între timp, a lovit o secetă severă. „Până în 2011, anii ploioși și cei secetoși se alternau anual, după care a urmat o secetă care a durat 7 ani la rând. Și, deși de atunci au mai fost ani mai ploioși, efectele acestei secete se resimt și astăzi – apa freatică nu a revenit nici până acum la nivelul pe care îl avea înainte”, a declarat vicepreședintele Societății Carpatine din Satu Mare.   

Partea profesională a proiectelor de retenție a apei din Daia este coordonată de dr. Zoltán Hajdu, președintele Centrului Fókusz Öko Központ. Cu ani în urmă, Hajdu a realizat o serie de proiecte similare de-a lungul Nirajului. Dacă cineva va scrie în viitor istoria gestionării resurselor de apă în Transilvania, această poveste va începe, fără îndoială, cu vizita pe care Hajdu a efectuat-o în 1995 în Statele Unite, unde a studiat reabilitarea sistemelor hidrologice și retenția resurselor de apă.  Este interesant faptul că la această vizită de studiu a participat și  Michal Kravčík, considerat părintele programului de retenție a apei din Slovacia. 

Am vizitat și zona Nirajului pentru a vedea proiectele inițiate de dr. Zoltán Hajdu, care au fost probabil primele de acest gen din Transilvania. Unul dintre primele exemple este salvarea meandrului Nirajului deasupra localității Miercurea Nirajului. La începutul anilor 2000, din motive de protecție împotriva inundațiilor, se planificase devierea apei râului printr-un canal drept, pornind de la barajul situat în amonte de oraș. Meandrul râului Niraj – acel curs sinuos al râului, care era locul preferat de scăldat al multor locuitori din Miercurea Nirajului și unde foarte mulți pescuiau – urma să fie umplut cu pământ și transformat în teren agricol.

Cu toate acestea, s-a organizat o consultare publică și s-a reușit convingerea autorităților responsabile cu gospodărirea apelor să lase meandrul intact. Astăzi, acest meandru este un loc ascuns, acoperit de stuf, cu o atmosferă idilică. Deși planurile care ar fi dus la crearea unor spații comunitare aici nu s-au concretizat, acestea pot fi realizate oricând cu costuri minime, întrucât s-a reușit salvarea habitatului acvatic.

În Gălești vizităm un alt proiect de reabilitare a unui meandru: aici, albia moartă a râului Niraj a fost umplută din nou cu apă. „Am depus o cerere de finanțare pentru un teren de fotbal cu gazon artificial și, din moment ce utilajele erau deja aici, ne-am gândit: de ce nu?”, povestește primarul Károly Karácsony, care este un pescar pasionat.

Execuția lucrărilor nu a fost însă simplă: între timp, albia secată se transformase într-o groapă de gunoi, iar gunoiul nu avea unde să fie dus. De aceea, gunoiul a fost acoperit cu pământul extras în timpul amenajării terenului de fotbal, albia a fost adâncită, iar apoi a fost umplută cu apă din Niraj, care curge lângă acest teren.

Terenul de 1 hectar și 5 ari este proprietatea administrației locale, iar albia este înregistrată în registrul cadastral sub denumirea de canal. De aici se asigură alimentarea cu apă a terenului de sport învecinat, iar pentru exploatarea eleșteului s-a înființat între timp o asociație de pescuit sportiv; totuși, acesta nu a fost deschis publicului larg, ci doar localnicii merg acolo să pescuiască.

Lucrările au fost finalizate în toamna anului 2009, iar până în primăvara anului 2010 albia a fost umplută. De atunci, s-a populat cu pești, iar o parte a malului nu este accesibilă și nici nu se cosesc ierburile: acolo își fac cuiburile păsările acvatice și șerpii.

„Această parte aparține omului, iar restul aparține naturii.

Important este ca apa pe care natura o ofera sa fie păstrată. Lăsăm restul în seama naturii”, spune Károly Karácsony. 

Cel mai spectaculos proiect se află însă între Miercurea Nirajului și Tâmpa: de pe drumul principal, o mică ramificație duce către o pășune. Când cobori din mașină și treci printre caii de pe pășune, nu observi încă nimic deosebit: versanții par la fel de golași ca ceilalți versanți din împrejurimi.

Totuși, curând descoperim un mic baraj, iar deasupra lui un lac pitoresc, cu stuf și copaci în jur: o diferență ca de la cer la pământ față de versanții golași. Proprietarul terenului crește animale, iar și lui – la fel ca tuturor celor din împrejurimi – îi crea probleme adăparea animalelor.  

În zonă se găsea însă un curs de apă sezonier, precum și o mică zonă mlăștinoasă. Barajul a fost construit acum douăzeci de ani, pe baza planurilor unui inginer hidrolog – explică dr. Zoltán Hajdu. Pentru baraj s-a primit din Germania un material de protecție împotriva eroziunii, care constă, în esență, din resturi vegetale și iarbă așezate între doi saci de cânepă. Lucrările au fost realizate cu ajutorul unei finanțări de 5000 de euro la cursul de schimb actual, precum și cu multă muncă voluntară.

Astăzi, lacul este un ecosistem funcțional:

este plin de pești, iar în stufăriș își fac cuiburile păsările acvatice. Adâncimea apei este de 180 cm în partea cea mai adâncă, iar în partea mai puțin adâncă, de 40–60 cm unde vacilor le place foarte mult să se răcorească vara. Nivelul apei nu scade niciodată și, desigur, fermierul nu are probleme nici cu apa potabilă. Și întrucât cursul de apă temporar care alimentează lacul nu este înregistrat în cadastru, iar terenul este proprietate privată, nu a fost necesară nici o autorizație din partea autorităților de gospodărire a apelor. 

Articol realizat cu sprijinul Journalismfund Europe, în colaborare cu Kecsup.hu. Kecsup.hu a relatat despre  criza de apă din Homokhátság, a realizat un interviu cu unul din organizatorii mișcării Vízválasztó Mozgalom,  respectiv a publicat un material despre protectorii apelor din Csemő.

The post Oameni cu hârlețe împotriva secetei appeared first on Átlátszó Erdély.

Unde școala nu e un loc obișnuit pentru copii

Ajungem cu portbagajul plin într-una dintre comunitățile rome de la periferia municipiului Târgu Mureș, în Băneasa, împreună cu Mária Koreck, președinta Asociației Divers, și Laci, șoferul. În cartierul Ady, alimentele și medicamentele fuseseră deja distribuite câtorva familii defavorizate. În Băneasa am adus, de asemenea, pâine proaspătă, legume, alimente neperisabile, produse de igienă și medicamente. În prezent, 27 de familii primesc în mod regulat pachete, însă Mária și echipa ei răspund și solicitărilor urgente venite din partea familiilor aflate în situații de criză.

– Tanti Marika, pe mine nu mă înscrieți la școală? – întreabă un adolescent, în timp ce copiii pornesc spre centrul comunitar.

Până familiile își primesc pachetele, se discută și unele probleme pe care persoanele aflate în situații defavorizate le pot rezolva cu greu din cauza birocrației. De exemplu, cum poate solicita alocația pentru creșterea copilului o bunică ce își crește singură nepotul, cum se poate reînscrie la școală un tânăr care a abandonat-o anterior, cum poate cineva solicita o locuință socială sau sprijinul social pentru un copil care frecventează școala.

„Faptul că suntem prezenți în fiecare săptămână contează foarte mult, pentru că oamenii ne spun problemele lor și, uneori, chiar și câte-un sfat poate fi de ajuns ca un dosar sau o situație să meargă mai departe”, spune Mária.

Sărăcia extremă a devenit vizibilă în timpul pandemiei

În primăvara anului 2020, puțini oameni mai circulau pe străzi datorită carantinei instituite din cauza pandemiei. Cine își părăsea locuința trebuia să aibă un motiv întemeiat: fie mergea la serviciu sau se întorcea de acolo, fie ieșea la cumpărături, îngrijea un membru bolnav al familiei, plimba câinele ori mergea la farmacie sau la medic. Mulți lucrau de acasă sau, pentru o perioadă, și-au trăit viața într-un ritm mai lent.

Pentru cei care trăiau în comunitățile rome, însă, pandemia a însemnat pierderea, de pe-o zi pe alta, a muncilor ocazionale și a surselor de trai. În timpul pandemiei, zona Băneasa din Târgu Mureș și Valea Rece, unde locuiesc aproximativ trei mii de persoane, au fost izolate. Puțini aveau un loc de muncă oficial. Multe familii au rămas fără bani pentru mâncare. Abuzurile poliției au devenit frecvente.

În zona Băneasa nu exista nici măcar apă curentă. Asociația Divers, împreună cu voluntari și susținători, a căutat soluții temporare, și mai târziu a reușit să le dea acces la apă potabilă măcar la o cișmea publică. Nevoile erau mari, iar timpul liber impus devenea tot mai mult: astfel, în timpul pandemiei, tot mai mulți oameni au început să facă voluntariat, iar Mária și echipa ei au încercat să direcționeze această disponibilitate către comunitățile rome. De atunci, mai multe organizații și voluntari colaborează în continuare sub umbrela programului „Orașul ajută”.

Din donațiile de alimente, Fundația Transilvană Alpha a pregătit mâncare caldă. Din donațiile în bani, venite în mare parte din străinătate, au fost cumpărate celelalte produse necesare. Și restaurantele s-au alăturat acțiunii de distribuire a mâncării calde, deși această inițiativă s-a oprit destul de repede din cauza dificultăților logistice.

La început, duceau doar alimente și medicamente, au organizat vaccinarea în comunitate, au ajutat oamenii să obțină programări la medic sau să rezolve diferite acte. Pe atunci, programul nu avea încă un nume. Denumirea „Orașul ajută” a apărut mai târziu, când, în cadrul unui scurt proiect sprijinit de Direcția de Asistență Socială, au fost evaluate nevoile și au fost identificate posibilele soluții.

Cum să învețe un copil, dacă nu are nici măcar unde să fie copil?

Voluntarii Divers de atunci au observat că, pentru copiii care trăiesc în comunitate, școala este aproape în permanență un eșec. Mulți locuiesc în barăci în care întreaga familie doarme și trăiește într-o singură încăpere. Nu există apă, curent electric sau încălzire, iar pe timp de frig se gătește și se face focul în interior, ceea ce produce foarte mult fum. În timpul pandemiei, învățământul online a fost, practic, inaccesibil pentru acești copii.

În condițiile acestor comunități, e mare lucru dacă un tânăr reușește să termine măcar clasa a IV-a. Mai ales dacă, după aceea, reușește să își găsească și un loc de muncă. Prin programul „A doua șansă” al Școlii Gimnaziale nr. 7, mai mulți tineri din comunitate s-au reînscris la școală, inclusiv tineri care anterior fie nu frecventaseră deloc școala, fie o abandonaseră în copilărie.

Unii dintre ei au participat și la activitățile centrului comunitar Orizont. Patru au reușit deja să termine ciclul primar. Unul dintre ei își continuă studiile gimnaziale în cadrul programului „A doua șansă”. Un altul dorește să le reia din toamnă, după o pauză de doi ani, deja în paralel cu munca, pentru că între timp a reușit să obțină un contract de muncă, lucru rar în comunitate.

Distanța mare față de școală iarăși nu ajută prea mult. Pentru a ajunge la școala de circumscripție, aflată la patru kilometri, copiii trebuie să schimbe autobuzul de două ori, ceea ce e greu pentru un elev din ciclul primar, mai ales dacă face drumul singur. Părinții nu îi pot însoți, fie pentru că lucrează la munci ziliere de dimineața devreme, fie pentru că trebuie să aibă grijă de copiii mai mici.

Învățământ de după-amiază, împotriva abandonului școlar timpuriu

La început, activitățile de după-amiază au fost organizate într-o locuință socială nefolosită. Nici nu îndrăzneau să viseze că, fiind o organizație mică, vor avea cândva propriul lor spațiu, însă în 2023 acest lucru a devenit realitate. Asociația Orizont, partenerul lor din Germania, le-a ajutat mult. Cu sprijinul lor, au cumpărat trei containere, din care au amenajat centrul comunitar Orizont, cu o suprafață de 45 de metri pătrați, și tot ei plătesc și salariul pe jumătate de normă al colegei care lucrează cu tinerii. După-amiaza este timp pentru două activități de grup: una cu cei mici, și una cu grupul mai mare, format din copii din clasele a II–VI.

Cincisprezece copii participă în mod regulat la activități, iar alți zece trec pe acolo din când în când și iau parte la activitățile recreative, atunci când sunt duși la teatru, la muzeu sau la grădina zoologică.

Mária susține că condițiile precare de locuire reprezintă o sursă uriașă de stres pentru copii. Se culcă târziu, dimineața abia reușesc să se trezească, iar din această cauză sunt permanent obosiți, atât la școală, cât și la activitățile de după-amiază.

„Nu vrem să facem lucruri extraordinar de mari. Vrem să le oferim copiilor un loc în care să poată fi într-un mediu curat, să învețe, să se joace și să poată fi, măcar puțin, copii”, spune Mária.

Ar fi bine ca centrul să fie deschis mai mult timp

„Acesta este, de fapt, visul nostru, dar nici măcar nu îndrăznim încă să îl planificăm, pentru că deocamdată abia reușim să acoperim salariul pe jumătate de normă al colegei noastre”, spune ea.

În prezent, nu reușesc să lucreze deloc cu adolescenții, pentru că nu mai există resurse pentru acest lucru, deși și ei ar avea nevoie de sprijin. Potrivit lui Mária, ar fi foarte necesară și munca cu părinții, însă nu există spațiu nici pentru aceasta, deoarece containerul de 45 de metri pătrați este format dintr-o singură încăpere.

În ultimele luni, munca lor a fost sprijinită și de Lucia, o voluntară din Germania, care urmează să se întoarcă în curând acasă. Deși nu vorbește limba, a reușit să găsească un limbaj comun cu copiii dincolo de cuvinte, spune Mária. Și primirea ei a fost posibilă datorită solidarității comunității: masa de prânz îi este asigurată, pe rând, de cinci restaurante.

Din toamnă va sosi o nouă voluntară din Germania, care, în plus, are rădăcini locale, astfel că vorbește atât românește, cât și ungurește. Poate că, cu ajutorul ei, programul centrului va putea fi prelungit.

O organizație mică, o prezență pe termen lung 

Doar în Târgu Mureș există mai multe comunități rome marginalizate, iar Valea Rece este cea mai mare dintre ele, cu aproximativ trei mii de locuitori. Asociația Divers a lucrat anterior în mai multe astfel de comunități din județul Mureș și chiar din Târgu Mureș, însă, în timp, au înțeles că, fiind o organizație mică, pot produce un impact real doar dacă se concentrează pe termen lung pe o singură comunitate mai mică.

În zona Băneasa trăiesc astăzi aproximativ șaizeci de persoane, în barăci improvizate. În majoritatea lor nu există curent electric, canalizare, apă curentă și nici gaz. Comunitatea trăiește pe o porțiune a străzii Băneasa, într-o zonă în care se găsesc în principal depozite și sedii ale unor firme.

O activitate foarte importantă a organizației este medierea dintre instituții și familii. Adeseori ajută familiile cu niște probleme curente la care alții au acces mult mai ușor: ajutoare sociale, cereri pentru locuințe, administrație legată de școală sau acces la servicii medicale.

Mária Koreck susține că una dintre probleme este chiar faptul că oamenii nu îndrăznesc să își susțină cauza într-o instituție publică sau să ceară ca solicitarea lor să fie înregistrată. Deși, în principiu, fiecare cerere ar trebui înregistrată, se pare că asta nu se întâmplă întotdeauna în practică. „Dacă nu există număr de înregistrare, după aceea este aproape imposibil să dovedești sau să contești ceva”, spune ea.

Locuirea rămâne una dintre cele mai grave probleme

Potrivit celor spuse de Mária, cei care trăiesc în astfel de condiții au foarte puține șanse să obțină o locuință socială, deoarece sistemul de punctaj nu îi avantajează deloc. „Există persoane care, în ultimii paisprezece ani, și-au depus cererea în fiecare an, dar sunt în continuare la coada listei”, spune ea.

Între timp, în ultimele luni, patru–cinci copii cu care lucrau deja de patru ani nu au mai putut participa la activități, fiindcă mai multe familii care locuiau în imobilul social în curtea căruia se află și centrul comunitar Orizont au fost evacuate și împrăștiate în diferite zone ale orașului, invocându-se starea periculoasă a clădirii. Copiii au ajuns astfel și mult mai departe de școlile lor.

Clădirea este acum goală și nu se știe ce se va întâmpla cu ea. Nimănui nu-i păsa de faptul că acolo se desfășurau activități educaționale cu câțiva copii, iar Mária și echipa ei nu au fost consultați cu privire la planurile de viitor. În aceste condiții, există riscul ca acești copii să abandoneze din nou școala.

În cartierul Ady – unde sprijină încă câteva familii care stau în locuințe sociale – situația este mult mai bună, ne spune Mária. Se vede că, odată ce problema locuirii este rezolvată, schimbarea începe imediat. Familiile se străduiesc foarte mult, pentru că vor să își păstreze locuința, iar copiii rămân mai mult timp în sistemul de educație.

„Un rezultat adevărat ar fi ca barăcile să dispară, iar oamenii să poată trăi în condiții mai umane, adică locuința să nu se inunde, să existe apă, curent electric și încălzire. Până atunci, încercăm să le asigurăm copiilor, acolo, în comunitate, cel mai bun mediu posibil, dar acesta nu este, de fapt, un rezultat real”, spune Mária.

Pandemia a trecut, „Orașul ajută” a rămas

În spatele programului „Orașul ajută” se află o campanie comunitară continuă. Divers organizează de mai multe ori pe an colectare de donații, mai ales înaintea sărbătorilor, când disponibilitatea oamenilor de a dona este mult mai mare. De asemenea, la începutul anului școlar strâng în mod regulat donații pentru sprijinirea copiilor în procesul de școlarizare. Recent, în magazinul alimentar Merkúr a fost amplasat un coș permanent, în care pot fi puse produse pentru donații.

Făina și zahărul se strâng de obicei în cantitățile cele mai mari, spune Mária, deși tocmai de acestea este nevoie cel mai puțin. Asta pentru că lipsesc condițiile de bază necesare pentru prepararea anumitor mâncăruri.

Activitatea organizației este sprijinită de firme locale, persoane fizice și alte organizații civile. De exemplu, fermieri din Ținutul Secuiesc donează cartofi și grâu, iar brutăria TimKo completează aceste donații și coace pâinea săptămânală pentru familii. Brutăria Babér asigură zilnic câteva pâini pentru gustare celor care frecventează centrul comunitar, iar Mini Gourmet Bistro oferă în fiecare zi produse de patiserie copiilor și voluntarilor.

Adesea, organizația se adresează susținătorilor prin intermediul rețelelor sociale atunci când este nevoie urgentă de ceva sau când o familie ajunge pe neașteptate într-o situație de criză și are nevoie, de exemplu, de o sobă. În astfel de cazuri, de obicei se găsește repede cineva care poate ajuta.

Încălțămintea se deteriorează mult mai repede 

Persoanele nevoiașe sunt sprijinite și cu haine și încălțăminte. Deoarece primesc multe donații de îmbrăcăminte, acestea sunt distribuite, din când în când, și în alte cartiere ale orașului sau sunt organizate acțiuni unde oamenii pot alege hainele de care au nevoie. Încălțăminte se distribuie în fiecare sezon, în mai multe rânduri. În comunitate, pantofii se strică deosebit de repede, pentru că în multe locuri nu există nici măcar drumuri practicabile, ci doar noroi și gunoaie.

La un moment dat, s-au adunat atât de multe donații de haine, încât pur și simplu nu mai știau ce să facă cu ele. De aici a pornit ideea centrului de donații Charity Shop. În magazinul aflat pe strada Revoluției, vizavi de Liceul de Artă, hainele și obiectele primite ca donații sunt oferite mai departe pentru sume simbolice, propuse voluntar. Astfel, persoanele cu venituri mici sau cei preocupați de sustenabilitate pot găsi lucruri încă utilizabile la prețuri foarte mici, iar hainele nu devin deșeuri.

Funcționarea Charity Shop este posibilă datorită unui angajat cu jumătate de normă și a zece voluntari, care asigură tura de după-amiază și ajută și la sortarea și ambalarea donațiilor.

La inițiativa Máriei, recent a fost lansată și întreprinderea socială EcoStil, în cadrul Asociației Ecotex, unde hainele care nu mai pot fi vândute, dar sunt realizate din materiale bune, sunt recondiționate și vândute alături de produse artizanale. Astfel s-au creat patru locuri de muncă pentru șomeri. Produsele artizanale sunt realizate, ca sursă suplimentară de venit, de pensionari cu pensii mici, mame și persoane cu dizabilități. Inițiativa are deja și un site, iar magazinul de pe strada Revoluției nr. 2 poate fi vizitat.

Pe lângă obiectivele de protecție a mediului, pe termen mai lung și-ar dori ca, prin această întreprindere, să poată finanța funcționarea centrului comunitar Orizont.

În sărăcie extremă, se deteriorează și starea de sănătate 

„Dați-mi ceva pentru durere. Mă doare foarte tare dintele, tanti Marika”, se plânge o femeie de vârstă mijlocie în Ady, în timp ce distribuim alimente și haine. Aceeași poveste se repetă și în Băneasa. Copiii au nasul înfundat din cauza răcelii și sunt îmbrăcați prea subțire pentru vremea de afară.

Din când în când, organizația asigură și investigații medicale, mai ales pentru copii și femei. Îi sprijină cu medicamente și pe cei care au nevoie urgentă de ele. Le sprijină Fundația Comunitară Mureș, Crucea Roșie Mureș și Farmacia Socială.

De obicei, fondurile necesare pentru campaniile de sănătate sunt obținute prin proiecte depuse la Direcția de Asistență Socială. Anul acesta însă nu vor exista apeluri de proiecte, astfel că le va fi foarte greu să continue sprijinul medical acordat persoanelor defavorizate.

În urmă cu câteva luni, un test rapid a arătat deficit de vitamina D la douăzeci și șapte dintr-un total de douăzeci și opt persoane testate. Majoritatea au și deficit de fier. Mulți se confruntă și cu diabet sau probleme ale tiroidei. Sunt numeroși copii și adulți cu epilepsie. Durerile de dinți, problemele gastrice și răcelile sunt la ordinea zilei, iar lista este lungă, aflăm de la Mária.

Organizațiile civile se sprijină și între ele 

Adesea își împart resursele cu alte organizații sau îndrumă oamenii către cei care au mai multă experiență într-un anumit domeniu. Organizează evenimente anuale la Târgu Mureș la care se pot arăta inițiativele civile și se pot strânge donații.

Anul acesta, de Ziua Europei, s-a organizat Târgul Organizațiilor Civile pentru a 23-a oară în centrul municipiului Târgu Mureș. Organizațiile au defilat, apoi și-au prezentat activitățile celor interesați prin ateliere interactive și standuri. Alături de Asociația Divers, la organizare participă și Fundația Comunitară Mureș, Fundația Transilvană Alpha și Asociația Mâini Unite.

„La primul târg civil, cred că unsprezece organizații stăteau stingherite, în alb-negru, în Piața Centrală”, își amintește Mária. De atunci însă, tot mai multe organizații s-au alăturat. Anul acesta, au fost reprezentate douăzeci și una de organizații, ceea ce, față de anii trecuți, este puțin. Asta nu s-a văzut însă la defilare: au fost la fel de mulți participanți ca anul trecut, chiar dacă între timp a început și ploaia.

„Anul acesta ne-am întors la baze”, spune ea. Adică au organizat evenimentul fără bani, la fel ca în primii ani. Bugetul orașului pentru acest an a fost votat abia la mijlocul lunii mai, astfel că nici apelurile de proiecte nu au fost lansate. De aceea, anul acesta s-au adunat în condiții mult mai modeste.

Înoată și pedalează pentru organizațiile civile

Fundația Comunitară Mureș organizează anual două campanii de strângere de fonduri, Swimathonul și Bikeathonul.

„Lor le datorez foarte mult. Noi nu eram obișnuiți cu fundraisingul, mai degrabă scriam proiecte și ne epuizam cu fiecare dintre ele. Nu ne plăcea să cerem”, spune Mária râzând. „Apoi ei ne-au spus că cine cere primește. Așa că ne-au tras, la propriu, în asta; Sándor a spus că trebuie să participăm și gata.”

Scopul Fundației Comunitare Mureș este să dezvolte regiunea prin sprijinirea unor inițiative civile. Pe lângă evenimente, fundația colectează donații și de la firme, prin care susține inițiativele civile. La început, firmele erau sceptice în privința ideii de a dona unei fundații care apoi redistribuie banii, însă acest sistem a ajuns să funcționeze astăzi destul de bine, spune Sándor Gál, directorul executiv al fundației.

Dificultăți există însă în continuare. Una dintre ele este faptul că e greu să strângi o sumă mai mare din multe donații mici prin care să poți finanța un program de amploare pentru câte-o cauză concretă. De aceea, preferă să se axeze pe proiecte cu bugete mai mici.

Cealaltă mare problemă este că este foarte greu să planifici pe termen lung atunci când proiectele durează doar o perioadă determinată.

„Să spunem că ai o finanțare europeană, îți faci un plan și construiești ceva. Dar la un moment dat finanțarea se termină, iar toate acele resurse se risipesc. Ai testat ceva, funcționează, dar apoi nu mai poți asigura continuarea. Iar oamenii implicați încep să facă altceva, un alt proiect, și cunoașterea aceea se pierde. Cred că aceasta este cea mai mare provocare pentru foarte multe organizații. Îngreunează capacitatea de gândire strategică și intervenție”, spune Sándor.

La nivel național, o problemă suplimentară este că, din cauza măsurilor de austeritate și a dificultăților economice, în sectorul civil circulă tot mai puțini bani, iar multe organizații luptă pentru supraviețuire. În același timp, Sándor consideră că foarte multe lucruri ar putea fi rezolvate prin solidaritate comunitară, dacă am fi mai atenți unii la alții și nu i-am învinovăți mereu pe ceilalți.

Trebuie repetat din nou și din nou că acei copii nu sunt vinovați

Mária spune că și presa are un rol foarte important în a face vizibile problemele oamenilor care trăiesc în sărăcie extremă și munca organizațiilor civile. Datorită aparițiilor frecvente în presă, tot mai mulți oameni ajung să le cunoască activitatea.

„Copiii nu sunt vinovați că se nasc acolo. Asta trebuie spus de fiecare dată: există motive pentru care trăiesc în asemenea condiții. Părinții de azi din comunitate erau și ei copii când au ajuns acolo. Nu este vina lor că au ajuns să locuiască acolo și că au crescut acolo. Iar oamenii nu știu asta”, spune Mária.

„Nu putem accepta ca niște copii să trăiască în mizerie”

Koreck Mária a lucrat ani la rând cu organizații internaționale și guvernamentale în cadrul unor proiecte care urmăreau îmbunătățirea relațiilor interetnice și a situației minorităților. În 2007 a fondat Asociația Divers, în cadrul căreia lucrează și astăzi cu grupuri defavorizate, inclusiv cu comunități rome și femei.

Ea spune că s-a confruntat pentru prima dată cu situația romilor în 1993, cu ocazia pogromului de la Hădăreni, când, împreună cu activistul pentru drepturile omului Nicolae Gheorghe, a mers în căutarea familiilor rome care se risipiseră pe dealurile din jurul localității. De atunci se ocupă activ de situația comunităților rome.

Pe atunci încă nu înțelegea cum se poate întâmpla un asemenea pogrom, cum poate exista atâta ură în oameni. Atunci a început să înțeleagă cauzele conflictelor: de ce comunitățile rome sunt atât de diferite între ele și față de majoritate, și de ce nu acceptă când cineva le vrea binele. Sub influența acestor experiențe, a început să caute modalități prin care poate ajuta fără a impune comunității rome ceva ce aceasta nu acceptă, dar totuși să apropie pozițiile părților. O preocupa mai ales întrebarea cum le-ar putea fi mai bine copiilor și cum ar putea avea un viitor.

„Este pur și simplu inacceptabil ca, în acest secol, copiii să trăiască în mizerie și acest lucru să nu intereseze pe nimeni, respectiv ca statul să nu își asume responsabilitatea atunci când părintele nu își poate îndeplini rolul. Acel copil are drepturi. De exemplu, învățarea este un drept fundamental al său și, totuși, în nenumărate cazuri, în locurile în care lucrăm, este încălcat dreptul la educație, dreptul la copilărie sau dreptul la o locuire adecvată. Acest lucru este inacceptabil”, spune Mária.

„Atâta timp cât lucrurile stau așa, cred că cineva trebuie să facă ceva, chiar dacă nu vor exista rezultate spectaculoase. Pentru că, dacă nimeni nu ar face nimic, nici nu îmi pot imagina unde am fi.”

Programul „Orașul ajută” și munca voluntarilor Divers nu sunt spectaculoase și nu rezolvă problemele sistemice. Însă, prin prezența lor pe termen lung, sprijină niște oameni care au fost abandonați pe deplin de instituțiilor statului.

Întrebarea nu este dacă o organizație civilă mică poate rezolva sărăcia. Întrebarea este ce se întâmplă cu acele comunități în care, în afară de ei, nu se mai implică nimeni.

Articolul a fost realizat în cadrul „Burselor pentru Jurnalism despre Filantropie”, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare, cu sprijinul Lidl România.

The post Se întorc săptămânal acolo unde nu există o copilărie adevărată appeared first on Átlátszó Erdély.

Independent Media CoLab se bazează pe o abordare colaborativă strategică, coordonată de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), între organizații neguvernamentale de tip watchdog (ActiveWatch – AW, Asociația pentru Tehnologie și Internet – ApTI), redacții media independente (Context), și reprezentanți ai presei locale (Info Sud-Est – ISE, Monitorul de Botoșani – MB și Átlátszó Erdély – AE). 

Partenerii aduc fiecare expertiză specifică:

Experții AW și ApTI, împreună cu cei ai CJI, vor coordona activitățile privind cadrul de reglementare a libertății de exprimare, a libertății presei și a siguranței jurnalistilor.

CJI și redacțiile partenere intră într-un proces de peer-learning, aducând fiecare expertiza lor specifică și asigurând mentorat pentru activități specifice. Reprezentanții presei locale (ISE, MB, AE) asigură multiplicarea acțiunilor de informare și a celor de educație media în comunitățile locale și implementarea celor învățate în activitatea lor.

Cei 7 parteneri își propun să construiască o rețea de sprijin pentru jurnaliști și să întărească modul în care organizațiile de tip watchdog și platformele de media independente pot acționa împreună pentru a proteja libertatea media. 

Rețeaua consolidată va monitoriza evoluțiile legislative privind libertatea media (între care și implementarea Regulamentului european privind libertatea mass-mediei – EMFA- sau a Directivei europene Anti-SLAPP), va documenta eventualele încălcări ale drepturilor jurnaliștilor și va crea ghiduri pentru aceștia, pe teme care includ și securitatea  digitală sau modul de aplicare a legislației europene în domeniu.

„Redacțiile independente din România au supraviețuit mai degrabă izolat. Acum trebuie să vedem dacă putem construi ceva împreună. Credem că solidaritatea profesională, colaborarea și schimbul de resurse sunt esențiale pentru viitorul jurnalismului independent din România și, în final, pentru o democrație funcțională”, a transmis Cristina Jamschek, directoare de programe CJI. Evenimentul s-a încheiat cu dezbaterea

„Cine decide pentru generația Z și Alpha?

Jurnalismul în era social media și pragul de 16 ani”, la care au participat tineri jurnaliști și creatori de conținut –  Ilinca Urse, creatoare de conținut, Andra Mureșan, de la Scena9, Oana Manițiu, de la Context.ro, Șerban Barbu, de la ActiveWatch și Veronica Lungu, de la CJI.

„Problema principală este modul în care funcționează platformele. Tot ce ține de conținutul informativ, potrivit, util, este tras în jos de către algoritmi. Și atunci, da, rețelele sociale nu sunt prietenoase cu informarea corectă”, a spus Oana Manițiu, jurnalistă Context.ro.  

Mai multe informații pe pagina oficială a proiectului.

Proiect finanțat prin Programul de Implicare Civică, sprijinit de Contribuția Elvețiană. Implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent împreună cu ActiveWatch, Asociația pentru Tehnologie și Internet – ApTI, Context.ro, Info Sud-Est, Átlátszó Erdély şi Monitorul de Botoşani. 2026–2028.

Conținutul acestui material nu reflectă în mod necesar poziția oficială a Elveției.

The post Independent Media CoLab: jurnalismul independent nu este un lux, este parte esențială a democrației appeared first on Átlátszó Erdély.

Și totuși, soluția este la îndemână: în Ungaria, recoltarea și comercializarea ciupercilor au fost organizate într-un mod exemplar chiar și la nivel european. Cursurile de identificare a ciupercilor au devenit chiar la modă, astfel încât foarte mulți se bucură de această activitate recreativă și de experiența gastronomică pe care le-o oferă culegerea și consumul ciupercilor. 

În articolul nostru vom prezenta haosul din România și consecințele acestuia:

• violența sistemică din jurul recoltării ciupercilor,
• exploatarea financiară a culegătorilor,
• degradarea mediului prin săpatul solului forestier,
• ciuperci otrăvitoare care pot fi culese din cauza unor lacune în reglementare, 
• nedefinirea speciilor care necesită protejare,
• lipsa inspectorilor de specialitate pe piețe,
• intoxicațiile frecvente cu ciuperci.

La finalul articolului nostru, vom prezenta și o sinteză a propunerilor de soluții formulate de experții cu care am discutat.

Petardele explodează, urșii și căprioarele fug,  

în timp ce grupuri de 20-30 de persoane scotocesc pădurile din Munții Gilăului, în apropierea Clujului. Nici măcar excursioniștilor nu li se recomandă să se aventureze în pădure: toamna trecută, presa a scris despre faptul că niște culegători de ciuperci din zonă au fost loviți în cap cu toporul. O zi obișnuită pe valea Someșului Rece, în sezonul ciupercilor. Mii de oameni răscolesc pădurea în căutare de ciuperci, fără să le pese de distrugerile provocate naturii și de cât de grav perturbă fauna sălbatică. 

Oricât de revoltătoare ar fi imaginea, situația de astăzi este mult mai bună aici decât acum câțiva ani, când pădurile nu erau doar cutreierate de culegătorii de ciuperci. Cumpărătorii en gros de ciuperci i-au mutat pe romii din zonă, care trăiau în sărăcie extremă, pe versantul muntelui, pe durata sezonului de ciuperci. Copii mici, bebeluși și femei însărcinate au locuit aici luni întregi în corturi și au cutreierat pădurea toată ziua în căutarea prețioșilor de hribi.  

La presiunea societății civile și a presei, taberele de corturi din această zonă au fost desființate, culegătorii de ciuperci fiind transportați acum zilnic cu mașinile. Acum câțiva ani, a fost realizat și un film despre viața locuitorilor din pădure; se presupune că și acesta ar fi contribuit la desființarea taberelor. 

„Când am început să lucrez aici, acum vreo zece ani, în taberele provizorii din pădure trăiau aproximativ patru mii de oameni. Au lăsat după ei o cantitate enormă de gunoi, pădurea arăta groaznic. Am strâns 15 tone de gunoi după ei, de la cutii de conserve până la scutece, erau de toate. Erau grămezi de medicamente aruncate pe malul lacului Tarnița, de unde Clujul primește apa potabilă” – a evocat situația de acum câțiva ani Horea Petrehuș, silvicultor, expert în cinegetică. 

El a spus că, în urma plângerilor repetate, autoritățile au luat măsuri și au existat chiar și controale cu rezultate; totuși, pentru a menține ordinea, ar trebui ca toate instituțiile să efectueze controale periodice și să ceară socoteală. 

În schimb, din ciuperci se fac bani mulți; mulți câștigă sume mari profitând de situația confuză, a remarcat Petrehuș. În România, legislația care ar trebui să reglementeze recoltarea și comercializarea ciupercilor din flora spontană nu funcționează, astfel încât pădurile și oamenii vulnerabili pot fi exploatați fără scrupule. Și mulți chiar fac asta.

Pădurile violenței

Violența nu a apărut doar în județul Cluj; și în celelalte părți ale țării domneau condiții dezastruoase. Acum 10 ani, într-o tabără de corturi din Moldova a avut loc un caz de viol în grup,  cei șase infractori primind o sentință totală de 40 de ani. Grupurile de interese însetate de profit nu se opresc de la nimic, presa spune că au fost și cazuri în care au atacat concurența cu săbii și cu răngi.

Petrehuș a povestit, de asemenea, că a fost alungat cu sulița atunci când a semnalat că trufele erau culese prin metode interzise. Deși a depus plângere și a dus martori la poliția locală, în trei ani nu s-a întâmplat nimic în această privință. 

Din spusele sale, braconierii de trufe care mituiesc autoritățile de la toate nivelurile sistemului, iar pe cei care opun rezistență încearcă să-i reducă la tăcere prin forță. Tot Petrehuș a povestit că un prieten de-al său, pădurar, a încercat să ia atitudine împotriva exploatării excesive, dar s-a trezit noaptea cu zeci de oameni care i-au înconjurat casa și l-au amenințat că îl vor omorî dacă nu renunță.  

Petrehuș consideră că o mare parte dintre pădurari profită, de asemenea, de pe urma sistemului corupt: culegătorii le dau șpagă între 100 și 200 de euro pe zi, așa că merită să închidă ochii.

„Este îngrozitor cât de mult a scăpat de sub control violența. Am fost martor și la momentul în care, în Moldova, bandele rivale au dat foc pădurii, a povestit Horea Petrehuș. – Am cunoscut un tânăr rom care se pricepea incredibil de bine la câinii căutători de trufe. Într-un an, o bandă din județul Caraș-Severin l-a răpit efectiv și l-a obligat să culeagă trufe pentru ei timp de o lună, împreună cu câinii săi. I-am recomandat acestui tânăr să încerce să participe la un curs de formare ca pădurar, că îl voi ajuta, iar el s-a bucurat de această oportunitate. Ulterior, însă, m-a rugat să nu-l mai caut niciodată, pentru că a fost amenințat că va avea de suferit dacă nu întrerupe legătura cu mine.”

Nu contează nici pădurea, nici propriul viitor 

Trufele, care cresc sub pământ, reprezintă o afacere uriașă. În zece ani, cantitatea de trufe exportate din România a crescut de zece ori, chiar și conform datelor oficiale pe care le-am solicitat de la Institutul Național de Statistică. În majoritatea țărilor europene, trufele pot fi culese exclusiv cu ajutorul câinilor. Animalul indică, după miros, locul unde se află trufa matură în sol, iar culegătorul o poate scoate din pământ doar cu un instrument special, astfel încât să provoace cât mai puține daune habitatului. 

La noi, însă, acest aspect nu contează; oamenii se năpustesc cu sapa asupra pământului din păduri și culeg chiar și trufele nedezvoltate. Astfel, provoacă pagube enorme vegetației, miceliului trufelor în sine, sistemului radicular al copacilor și usucă și mai mult solul. Petrehuș spune că sunt mii de oameni care sapă în căutarea trufelor de vară și a celor burgunde, mai ales în Moldova. În pădurile de pe versanții estici ai Carpaților Orientali, sute, sau mai degrabă mii de hectare sunt săpate anual, de mai multe ori.

Negustorii plătesc până la 100 de euro pe kilogram pentru trufele de vară (Tuber aestivum), iar pentru varianta mai aromată care crește toamna, numită trufe  de toamnă sau burgunde (Tuber uncinatum), se pot obține chiar și 500-600 de euro, în funcție de sezon. În sudul țării se duce o adevărată luptă pentru trufa albă (Tuber magnatum), pentru care culegătorii pot primi până la patru mii de euro pe kilogram, spune Horea Petrehuș.

În ultima perioadă, „s-a dezlănțuit iadul” în ceea ce privește culegerea ciupercilor, consideră Győző Zsigmond, președintele Asociației de Micologie „László Kálmán” din Sfântu Gheorghe. În opinia sa, acest lucru se datorează în parte faptului că noua lege forestieră din 2024 a abrogat regulile anterioare. De exemplu, nu mai există restricții privind cantitatea de ciuperci care poate fi culeasă pentru consum propriu. Anterior, limita era de 3 kilograme de persoană.

„Acum câțiva ani eram în drum spre București cu mașina și, în zona Snagovului, am văzut că pe marginea drumului se vindeau trufele de vară cu găleata. Am oprit, am intrat în pădure și nu mi-a venit să cred ce vedeam: pământul era răscolit peste tot, cât vedeai cu ochii”, și-a amintit Zsigmond. Ulterior, a mai vizitat zona de multe ori și a constatat că trufele dispăruseră complet din pădurea răscolită. 

„Prin aceste acțiuni, căutătorii și-au distrus propriul viitor, dar profitul imediat a fost mai important pentru ei”, a deplâns Győző Zsigmond situația. 

Experiența arată că trufele dispar în aproximativ cinci ani din pădurile în care se practică repetat săparea. Potrivit micologului László Albert, fost președinte al Societății Maghiare de Micologie, această dinamică se resimte și pe piața internațională: după România, Bulgaria a început să exporte cantități mari, dar, în opinia sa, și aici habitatele sunt pe cale de epuizare. În prezent, Iranul este cel mai mare furnizor al pieței europene de trufe, a spus el. 

Interzisă, dar permisă: culegerea bureților muștelor, folosiți ca drog 

Profitul obținut din exploatarea excesivă a ciupercilor nu pune în pericol doar integritatea fizică și sănătatea culegătorilor profesioniști, a culegătorilor amatori și a pădurarilor. Nici agențiile de protecție a mediului nu respectă legile și regulile elaborate de propriul minister: au eliberat autorizații de recoltare chiar și pentru cea mai cunoscută ciupercă otrăvitoare, și anume buretele muștelor, deși, în principiu, culegerea acesteia este interzisă. 

Până în 2020, în trei județe s-au autorizat câteva zeci de kilograme pe an, dar în 2022 și 2023 s-a autorizat culegerea a câteva sute de kilograme de muscărițe (Amanita muscaria) în județele Cluj și Alba.

Știm toate acestea pentru că, din comoditate, autoritatea ne-a trimis mult mai multe date decât am solicitat. Eram curioși să aflăm câte kilograme de ciuperci din cele mai răspândite specii la nivel național au făcut obiectul autorizațiilor de recoltare în fiecare an, în ultimii zece ani. Agenția Națională pentru Protecția Mediului a răspuns inițial că nu există o astfel de statistică și că trebuie să întrebăm separat direcțiile județene de protecția mediului din cele 41 de județe. 

În urma insistențelor noastre că ar fi totuși responsabilitatea lor să centralizeze aceste date, ne-au trimis într-un tabel uriaș datele referitoare la toate permisele eliberate în fiecare județ, fiecare județ având o filă separată. Specii, kilograme, date – informații despre aproximativ treizeci de mii de permise din ultimii zece ani. Din acestea, nu numai că am centralizat datele care ne interesau inițial, dar am și analizat denumirile speciilor de ciuperci. Așa am dat peste câteva sute de kilograme de ciuperci otrăvitoare în autorizațiile de recoltare eliberate anual pentru zeci de mii de tone de ciuperci.

În autorizațiile referitoare la sute de kilograme, ciuperca otrăvitoare era menționată sub denumirea latină oficială (Amanita muscaria), dar am găsit și permise în care era indicată denumirea latină care nu mai este folosită de 250 de ani (Agaricus muscarius). Am dat peste ciuperca otrăvitoare și sub denumirea care inspiră încredere, și anume de „Ciuperca lui Dumnezeu”, care este de fapt numele unui remediu homeopatic preparat din bureții muștelor. 

Astfel, solicitanții au trecut în cererea lor numele unui remediu homeopatic (!) în locul ciupercii pe care doreau să o culeagă și au obținut autorizația de recoltare pentru acesta. Conform descrierii, preparatul ameliorează tremurul, spasme musculare, ticurile nervoase, dar este bun și pentru tulburări de coordonare, dureri de cap, amorțeală, furnicături și mâncărimi sau iritații cutanate provocate de frig.

„S-au făcut experimente privind utilizarea medicinală a buretelui muștelor, în speranța de a obține un remediu împotriva bolii Parkinson și a sclerozei multiple, dar nu au reușit să demonstreze științific că această ciupercă ar trata eficient aceste boli. Nu are efecte dovedite asupra sănătății, nu există nici măcar informații obținute pe cale empirică în acest sens, așa cum este cazul anumitor plante medicinale” – a pus la îndoială eficacitatea preparatului Ferenc Pál-Fám, micolog și profesor la Universitatea din Kaposvár.  Ne-a spus că 

buretele muștelor este materie primă bine cunoscută în producția de droguri:

se consumă sub formă uscată în ceai, se fumează sub formă de țigări, iar în formă măcinată, se adaugă în preparatele culinare. Se culeg și se prelucrează cantități mari în special în Rusia și Ucraina. Pál-Fám a văzut imagini cu saci plini de buretele muștelui uscat. Din întrebările specifice ale studenților săi, el deduce că substanța activă a bureților muștelor este un drog cunoscut și la noi. 

Specia face parte, fără îndoială, din categoria ciupercilor otrăvitoare, a subliniat el. Una dintre substanțele sale toxice, acidul ibotenic, este o substanță psihoactivă care, odată consumată, provoacă halucinații și o senzație de dezorientare în spațiu și timp. Iar dacă cineva mănâncă mai mult din ea, apar simptomele tradiționale ale ciupercii nebune: cântă, dansează și intră într-o stare euforică. 

Nu există un tratament specific pentru această intoxicație, a spus Pál-Fám: substanțele active se descompun, pacienții își revin după o vreme, iar efectele ciupercii nu provoacă afecțiuni permanente. Cel puțin în majoritatea cazurilor. 

Intermediarii dau lovitura

Deși comercianții de ciuperci câștigă sume semnificative, culegătorii înșiși, care sunt în marea lor majoritate oameni fără venituri fixe și care trăiesc în sărăcie, trebuie să se mulțumească cu firimituri. Ei primesc doar o mică parte din prețul trufelor extrem de scumpe sau al hribilor vânduți scump pe piețele italiene și spaniole. Dar diferența de preț este enormă chiar și în țară, dacă cineva vinde ciupercile aproape de locul de recoltare sau la 50 km distanță de acesta.

Când am fost anul trecut, în septembrie în Comandău, județul Covasna, considerat Mecca culegătorilor de ciuperci, traficul era departe de a fi la fel de intens ca în anii precedenți. Din cauza secetei, ciupercile erau puține în comparație cu potențialul local. Cu toate acestea, culegătorii au fost plătiți foarte puțin: 20 de lei pentru un kilogram de hribi, 10-15 lei pentru gălbiori sau chiar mai puțin, deoarece cumpărătorii en gros nu le voiau. La 50 de kilometri distanță, pe piața din Sfântu Gheorghe, în aceeași perioadă, gălbiorii se vindeau cu 50 de lei kilogramul.  

Acum câțiva ani, camioanele stăteau la coadă în Comandău. În sezon, se preluau și se transportau zilnic între 3 și 3,5 tone de ciuperci – în mare parte în străinătate. Nici atunci culegătorilor nu le mergea tocmai bine, deși erau perioade în care aveau noroc și primeau bani mai buni pentru munca lor obositoare de o zi. Se întâmpla ca revânzătorii să plătească chiar și 60–70 de lei pe kilogramul de hribi.

„Își bat joc de oameni” – a spus cu amărăciune o femeie care tocmai se pregătea să plece în pădure și ne-a văzut întrebând în fața barului din sat. Dezamăgirea era generală printre culegătorii de ciuperci, ceea ce nu e de mirare, având în vedere că trebuiau să adune zece kilograme de hribi pentru a obține un venit decent pe zi. 

Între timp însă ciupercile au un preț bun, mai ales în străinătate, unde comercianții primesc de zece sau chiar de douăzeci de ori mai mult, decât le plătesc recoltatorilor. Dar nu au altă posibilitate: își vând recolta zilnică pe suma pe care comerciantul e dispus să o plătească. Nu au alte surse de venit, nimeni nu le mai ia apărarea, nici măcar ei înșiși, pentru a-și apăra interesele în mod mai eficient unindu-și forțele. 

Zoltán Zsögön, culegător de ciuperci din zonă, consideră că localnicii ar putea câștiga destul de bine din culesul ciupercilor, dar pentru asta ar fi nevoie ca recolta zilnică să le fie cumpărată la un preț echitabil și fix pe tot parcursul sezonului, din iunie până în octombrie. Așa cum se întâmpla, de altfel, în anii ’90, când directorul uneia dintre firmele de achiziție se asigura că și culegătorii au un venit decent și menținea prețurile la un nivel bun. Bărbatul a murit însă, iar de atunci comercianții se poartă cu culegătorii cum vor.    

„Oamenii nu se pot alia dacă vine vorba de bani” – spune el, când îl întreb de ce recoltatorii nu se pun de acord să nu vândă ciupercile sub un anumit preț. 

Zoltán Zsögön, care este, de altfel, „regele ciupercilor” din zonă (titlul îi revine celui care cunoaște cele mai multe specii de ciuperci dintr-o localitate), a considerat că educația le-ar fi de mare ajutor culegătorilor: atunci nu ar culege doar hribi și gălbiori pentru vânzare, având în vedere că în zonă cresc din belșug și alte specii, la fel de valoroase. Cu toate acestea, nimeni din comună nu a organizat cursuri de instruire. 

După cum a spus, el recunoaște cu certitudine aproximativ douăzeci de specii de ciuperci. Și nu se află într-o situație atât de vulnerabilă ca majoritatea culegătorilor locali. Are clienți pe care îi anunță atunci când are o recoltă frumoasă dintr-o anumită specie; aceștia vin chiar și de la distanțe mari și le cumpără, evident la un preț mai bun decât cel pe care l-ar oferi samsarii.  

Petiția a avut efect, păcat că a lipsit cu desăvârșire

Béla Kocsis este primar în Comandău de peste 25 de ani. L-am întrebat dacă nu intenționează să înființeze o fabrică de prelucrare a ciupercilor și o unitate de conserve, pentru ca această comoară prețioasă să nu fie irosită pentru bani mărunți și pentru ca localnicii să beneficieze de un venit mai demn. El a precizat că nu dorește să se pronunțe pe această temă, dar a adăugat totuși că ar susține inițiativa unui investitor care ar dori să deschidă o fabrică de prelucrare, însă administrația locală nu are posibilitatea de a face acest lucru. 

S-a plâns că este nevoit să se gândească chiar acum pe cine să concedieze de la primărie, deoarece guvernul îl obligă să reducă o parte din personal, și deci, nu ar avea niciun angajat care să se ocupe efectiv de acest lucru. (Atunci se părea că, în cadrul măsurilor generale de austeritate, vor avea loc concedieri și la nivelul administrațiilor locale. Reducerile de personal au revenit pe ordinea de zi în primăvara anului 2026.) 

Béla Kocsis a adăugat că administrația locală nu a încheiat niciun contract de recoltare cu nicio firmă pentru pădurile sale. În ceea ce privește ciupercile, îl interesează un singur lucru, și anume ca „locuitorilor din Comandău să le fie bine”.

Câțiva localnici au relatat că au semnat anterior o petiție pentru ca administrația locală să îi ajute în fața samsarilor. După cum au spus, acest lucru a avut efect, probabil pentru că au dat de înțeles că vor apela la Consiliul Județean, dacă administrația locală nu îi va ajuta. Sprijinul a durat însă doar un singur sezon, iar în vara următoare comercianții au început din nou să se ia de culegători, iar primăria nu a făcut din nou nimic în acest sens.

Béla Kocsis își amintește altfel. La întrebarea noastră, a declarat că nu a primit niciodată o astfel de solicitare și că nu s-a amestecat în activitatea comercială. El a explicat că firmele nu au contracte cu administrația locală, că se aplică regulile pieței libere, iar primăria nu are dreptul să intervină în stabilirea prețurilor.

Comercianții sunt extrem de secretoși 

La punctele de colectare a ciupercilor din Transilvania, jurnaliștii nu sunt bineveniți. Deși am încercat să obțin o imagine mai detaliată a activității lor, am fost alungat de pretutindeni. Comerciantul din Comandău s-a enervat foarte tare când m-am prezentat. Mi-a spus că un jurnalist cunoscut de-al său a răspândit minciuni despre ei, ceea ce, în opinia lui, înseamnă că și eu am de gând să fac același lucru și mi-a dat de înțeles că nu este dispus să discute cu mine. 

În Siculeni, județul Harghita, o firmă italienească are un punct de colectare și un depozit destul de mare. Este afișat clar că se cumpără ciuperci. Când am intrat în curtea lor, erau tocmai așezate în lăzi câteva zeci de kilograme de hribi, iar marfa era spălată cu jet de apă. De la unul dintre muncitori am aflat că în ziua respectivă nu preluau gălbiori, iar pentru hribi plăteau doar 15 lei pe kilogramul, în timp ce pentru kilogramul de trufe ofereau 1050 de lei.   

Deoarece am continuat să pun întrebări despre activitatea lor, mi-a spus că mai bine îl cheamă pe șef, pentru că el știe răspunsurile. Șeful însă a reacționat extrem de agresiv când a auzit că un jurnalist a pus piciorul în curte. Lucrez în presăîn presă de mulți ani, dar nicăieri nu am fost dat afară atât de brutal ca la centrul de colectare din Siculeni. „Afară, imediat”, a șuierat șeful printre dinți, cu ochii sclipind, iar după ce am plecat, le-a strigat tare muncitorilor că poate ar fi bine să dea drumul și la câini dacă nu plec destul de repede. 

În Gheorgheni am căutat degeaba firma de achiziții; se pare că a plecat, magazinul s-a închis. În locul unde se făcea preluarea, însă, activitatea era în plină desfășurare; un localnic tocmai cumpăra ciuperci de la un tânăr de etnie romă. S-au înțeles la 30 de lei, atât a dat cumpărătorul pentru niște hribi care nu erau tocmai de calitate.

De la vânzător am aflat că recoltează regulat în zonă și, când strânge o cantitate mai mare, îi sună pe cumpărătorii din Brașov, care îi dau chiar și 40 de lei pe un kilogram de ciuperci. Acum a cules puțin din cauza secetei, așa că își poate vinde recolta pe loc. 

Reguli neclare, amenzile suspecte

Indignarea și neîncrederea comercianților se datorează probabil (și) faptului că în România nu există o legislație clară privind recoltarea, comercializarea și prelucrarea ciupercilor din flora spontană. Oszkár Fekete a decis, printre altele, și din acest motiv, în urmă cu aproximativ zece ani, să își desființeze complet firma din România și să se mute în Ungaria. Directorul Trufo Hungary, companie care se ocupă în principal de procesarea trufelor, a declarat că a prevăzut problemele care decurg din lipsa reglementărilor.

„Cel mai grav este că, în România, pur și simplu nu se știe cum se face acest lucru bine. Nu există reguli clare privind recoltarea, comercializarea și procesarea trufelor. Din experiența mea, autoritățile procedează diferit de la un județ la altul”, a explicat el. Și nu a vrut să-și construiască afacerea pe o bază atât de nesigură. 

„Am impresia că acele controale și amenzile mai mari despre care s-a scris în presă în ultimele luni nu înseamnă neapărat că autoritățile au început să-și ia în serios atribuțiile. În opinia mea, ele indică mai degrabă faptul că diferite grupuri de interese încearcă să se elimine reciproc din zonele de exploatare, folosindu-se, în unele cazuri, de influența pe care o pot exercita asupra autorităților de stat”, a adăugat Oszkár Fekete.

De altfel, în ultimele luni, ziarele au relatat despre amenzi cu adevărat substanțiale. De exemplu, în vara anului trecut au fost amendate șase centre de colectare din județul Suceava  pentru că nu dețineau autorizație de mediu. Amenzile s-au ridicat la 360.000 de lei. 

Agenția de Mediu Bacău a dat anul trecut amenzi în valoare totală de 390.000 de lei, printre altele pentru că una dintre companii a colectat o cantitate de trufe de 21 de ori mai mare decât cea menționată în autorizație, 26.800 de kilograme în loc de 550 de kilograme.

Legea există, dar a rămas literă moartă

De la schimbarea regimului încoace și, în special, din partea societății civile, au fost elaborate mai multe proiecte de lege menite să reglementeze recoltarea și comercializarea ciupercilor. Dintre acestea, doar unul a intrat în vigoare, însă nici acesta nu se pune în aplicare. 

Legea în materie, adoptată în 2006, a fost elaborată acum douăzeci de ani de Győző Zsigmond, președintele Asociației de Micologie „László Kálmán” din Sfântu Gheorghe. Aceasta ar fi urmat, în esență, să preia modelul consacrat în Ungaria, care pune accentul pe educație. Prevede de exemplu, ca în piețe se pot comercializa numai ciupercile verificate de un inspector de specialitate și să se impună obligativitatea controlului pentru cantitățile destinate comercializării. 

Scopul evident este ca persoanele competente să selecteze ciupercile otrăvitoare sau alterate din loturile destinate consumului, lucru care nu se întâmplă în prezent, în ciuda faptului că în România se culeg cantități uriașe de ciuperci pentru consum. 

Am sintetizat datele solicitate de la Agenția Națională pentru Protecția Mediului și am constatat că în 2016 a fost autorizată recoltarea celei mai mari cantități de ciuperci (peste 26 de mii de tone) din ultimii zece ani. În ultimii cinci ani, cantitatea de ciuperci menționată în autorizațiile de recoltare a scăzut la un nivel cuprins între 10 și 14 mii de tone. Deoarece autoritățile nu dețin evidențe în acest sens și nu se efectuează controale periodice, nimeni nu știe, de fapt, care este cantitatea reală de ciuperci culese.  

Asociația condusă de Győző Zsigmond desfășoară activități de diseminare a cunoștințelor în cadrul taberelor și al diverselor evenimente. Cu sprijinul Societății Micologice din România și a Societății Micologice Maghiare, asociația organizează și examene de specialitate, absolvenții acestora putând lucra ca inspector în macro-micologie – teoretic. Practic, însă, acest lucru nu este posibil, deoarece meseria de inspector în ciuperci nu figurează în lista profesiilor din România. 

Prin urmare, nu există nicio posibilitate de a acredita aceste cursuri, iar absolvenților nu li se poate elibera o diplomă care să le permită să se angajeze oficial, așa cum se întâmplă în Ungaria în cazul inspectorilor în ciuperci din piețe. Prin urmare, o administrație locală nu ar putea angaja oficial un expert în ciuperci pe piață, chiar dacă ar dori acest lucru și ar fi dispusă să aloce fonduri pentru acest serviciu. 

Legislația adoptată în 2006 nu și-a produs efectele nici până în prezent, deoarece metodologia de aplicare nu a fost încă elaborată. Ministerele implicate ar fi trebuit să o elaboreze în termen de 30 de zile. Aceste dispoziții complementare ar trebui, printre altele, să includă meseria de inspector de specialitate în clasificarea profesiilor.   

Győző Zsigmond a declarat că, în ultimii douăzeci de ani, a făcut lobby în numeroase locuri pentru promovarea legii. Asociațiile micologice au emis declarații de protest și i-au contactat pe toți miniștrii mediului în acest caz, dar nu s-au înregistrat progrese. Nu numai că experții nu pot lucra oficial, dar nu sunt îndeplinite nici obiectivele de protecția mediului. 

Adică în România nu există ciuperci protejate, 

nefiind reglementate nici modurile permise de recoltare. Autoritățile folosesc doar „lista ciupercilor comestibile a căror comercializare este permisă” elaborată în baza legii în vederea emiterii diferitelor autorizații. Cu toate acestea aici au intervenit anumite persoane neavizate, astfel încât au fost incluse printre speciile care pot fi recoltate și unele care ar trebui protejate. 

Potrivit lui Győző Zsigmond, hulubița (Russula aurea) și crăița (Amanita caesarea) ar trebui mai degrabă protejate, dar, cu toate acestea, au fost incluse pe lista speciilor care pot fi culese. „Nu știu cine, când și de ce a intervenit, dar rezultatul a fost că au fost introduse o mulțime de prostii”, a mormăit Győző Zsigmond.   

În temeiul legii din 2006 menționate mai sus, au fost publicate două liste cu ciupercile care pot fi recoltate: prima în 2006, a doua în 2019. Pe prima listă a fost inclusă o singură specie de trufă, trufa de iarnă (Tuber melanosporum), care nici măcar nu crește pe teritoriul României. 

Din aceasta rezultă că trufele recoltate în România între 2006 și 2019 au fost, de fapt, culese ilegal de toată lumea, ba chiar și autoritățile au autorizat recoltarea ilegală a acestora, întrucât nici trufa de vară, nici trufa burgundă, nici trufa albă nu figurau pe listă. Aceste specii, cele mai recoltate și exportate, au fost incluse pe lista ciupercilor care pot fi recoltate cu autorizație abia în 2019.

„Lista speciilor autorizate pentru recoltare este elaborată absolut neprofesionist, 

conține denumiri care nu mai sunt folosite de mult timp în mediul științific” – a spus Cătălin Tănase, președintele Societății Micologice din România. A adăugat că, deși societatea a elaborat  lista roșie a speciilor locale  care necesită protecție, recomandările lor nu au fost luate în considerare de legiuitor. 

Printre zecile de mii de autorizații de recoltare care ne-au fost trimise, am descoperit chiar noi specii care nu figurează pe lista speciilor care pot fi culese: specii din genul Hydnum, genul Tricholoma sau buretele muștelor menționat anterior. Mai mult, autoritatea ne-a trimis date chiar și despre autorizații pentru care nu se poate stabili pentru care specie au fost eliberate. 

Mihai Goțiu, jurnalist, activist de mediu și fost senator a elaborat o lege specială referitoare la recoltarea trufelor. Legislația ar viza în principal reducerea practicilor de căutare care afectează grav mediul și prevede că trufele ar putea fi culese numai cu ajutorul câinilor și al unui instrument special care afectează foarte puțin solul. 

Săparea solului din pădure și recoltarea care dăunează naturii sunt interzise și în prezent, a explicat Goțiu, dar legile care interzic aceste practici nu îi descurajează suficient pe cei care provoacă pagube. Ar trebui înăsprite sancțiunile pentru ca poliția economică și parchetul să se implice. În prezent, aceste contravenții sunt considerate infracțiuni minore, pentru care organele legii nu prea iau măsuri. 

Goțiu consideră că este foarte important ca sancțiunile să fie stabilite în mod proporțional. Adică, un culegător care depășește cu câteva kilograme cantitatea permisă nu ar trebui să fie pus în aceeași categorie cu un comerciant care scoate ilegal din țară câteva tone de ciuperci.

Proiectul de lege depus de fostul senator în 2020 a fost aprobat tacit de Senat, însă în Camera Deputaților nu a fost încă inclus pe ordinea de zi. Potrivit lui Goțiu, motivul este că nu există o majoritate în spatele legii, dar nici nu se dorește respingerea acesteia, deoarece ar fi o măsură nepopulară din partea politicienilor.

El a considerat că este necesară o informare mult mai amplă a alegătorilor cu privire la riscul pentru sănătate și la pierderile financiare generate de lipsa unor reguli clare.

Intoxicațiile cu ciuperci, o problemă ascunsă sub preș 

Győző Zsigmond consideră că o problemă gravă este și faptul că nu există un registru oficial al intoxicațiilor cu ciuperci, motiv pentru care este imposibil să se facă o imagine de ansamblu asupra amplorii acestui fenomen. Presa vorbește uneori despre această problemă atunci când intoxicațiile apar la mai multe persoane sau survin decese. Unele spitale au semnalat o creștere a numărului de cazuri de intoxicație cu ciuperci, dar datele nu au fost făcute publice până acum.

Se pare că am reușit să obținem de la autoritățile sanitare prima statistică la nivel național din ultimele decenii, acestea răspunzând la solicitarea noastră de date după o lună și jumătate. S-a dovedit că internările în spital din cauza intoxicațiilor cu ciuperci sunt înregistrate de direcțiile județene de sănătate publică, dar până acum nu a fost publicată nicio statistică la nivel național.

Conform statisticii oficiale care ne-a fost trimisă, în ultimii zece ani, 1901 de pacienți au fost internați în spital din cauza intoxicației cu ciuperci. Dintre aceștia, 46 au decedat.

În România, singurul loc unde se efectuează controale periodice ale ciupercilor din piață este Sfântu Gheorghe, unde s-a adoptat o soluție provizorie. Primăria a încheiat un contract de consultanță cu Asociația de Micologie „László Kálmán”, iar experții acestei organizații lucrează pe piața locală în schimbul unei sume simbolice. Culegătorii de ciuperci au cui să le arate ce au cules, astfel încât cumpărătorii pot consuma fără riscuri delicioasele ciuperci de pădure. 

Societatea civilă poate influența doar persoanele de bună-credință 

Cu toate acestea, din cauza lipsei legislației, nu pot lua măsuri împotriva vânzătorilor ambulanți, care își expun marfa spre vânzare în locuri ascunse. Potrivit lui Győző Zsigmond, a văzut de mai multe ori specii otrăvitoare în marfa expusă la colțurile străzilor, care scapă de sub control, cum ar fi:

• barba caprei (Ramaria formosa) care provoacă diaree severă, 
• râșcovul pâslos (Lactifluus vellereus) foarte amar, care poate cauza probleme de stomac, 
• sau buretele pestriț (Amanita pantherina) care conține substanțe halucinogene. 

Cu toate acestea, deși a vorbit și a scris în mod regulat în presa locală despre aceste probleme, ele persistă și astăzi.

Activistul civil Antoniu Bumb luptă împotriva intoxicațiilor prin intermediul unei pagini de Facebook pentru a-i „speria” pe culegători. Atrage atenția asupra speciilor otrăvitoare asemănătoare cu cele comestibile care apar în sezonul respectiv. Acordă o atenție deosebită prezentării buretelui viperei (Amanita phalloides),  deoarece această specie cauzează majoritatea deceselor în urma intoxicațiilor. 

Referindu-se la numărul și gravitatea cazurilor de intoxicație, el a afirmat că, în opinia sa, ne confruntăm cu o problemă foarte gravă. Consideră că principala cauză a deceselor este lipsa de informare: mulți au cunoștințe superficiale despre ciuperci, de aceea culeg specii otrăvitoare care seamănă cu cele comestibile. (Conform Ministerului Sănătății, otrăvirile sunt cauzate în principal de lipsa de informare.)  

Superstițiile nefondate legate de ciupercile otrăvitoare provoacă, de asemenea, multe probleme. De aceea, Bumb realizează și videoclipuri educative în care demonstrează că aceste superstiții nu se aplică în realitate. A testat spre exemplu procedura cu lingurița de argint, prin care a demonstrat că, în ciuda credinței populare, lingurița de argint fiartă împreună cu ciupercile otrăvitoare nu se înnegrește. 

În opinia sa, rețelele sociale au agravat și mai mult situația: din cauza numeroaselor postări și comentarii care răspândesc informații eronate, în prezent sunt mai multe cazuri de intoxicații cu ciuperci decât înainte de apariția Facebook-ului.   

Soluția Ungariei: mai puțină birocrație, mai multă ordine 

Procedura de autorizare din România pare mai profesionistă, dar, de fapt, este doar mai complicată decât cea din Ungaria. Atât de complicată încât este aproape imposibil să culegi și să comercializezi ciuperci în mod legal, obținând în același timp un venit decent. În Ungaria, pentru a culege ciuperci este suficient să închei un acord scris cu proprietarul pădurii. Autorizația autorității de mediu este necesară doar dacă cineva dorește să culeagă ciuperci într-o arie protejată.

În România, însă, este absolut necesară autorizația autorității de mediu dacă cineva dorește să culeagă ciuperci pentru vânzare. Solicitantul autorizației trebuie să prezinte (și, bineînțeles, să plătească în prealabil) un studiu în care – în teorie – se stabilește, ținând cont de aspectele ecologice, ce specii de ciuperci și în ce cantitate pot fi culese dintr-o anumită zonă într-un sezon. Acestea sunt elaborate de organizații specializate și trebuie aprobate de Academia Română.     

Problema este însă că, în România, nimeni nu a efectuat vreodată astfel de cercetări pe care să se poată baza. Adesea, nici autorii studiilor nu se deplasează pe teren, astfel încât este discutabil dacă au calculat în mod corespunzător cantitățile care pot fi culese. Pe de altă parte, eliberarea documentelor durează adesea atât de mult încât culegătorii primesc autorizația abia la jumătatea sezonului. Adică procedura oficială nu ajută nici la o recoltare previzibilă, nici la una profesionistă, nu-i ajută nici pe antreprenori, nici regenerarea naturii.

„Nu am văzut niciodată pe nimeni să facă vizite pe teren înainte de a întocmi aceste studii. Știu însă că se aprobă culegerea chiar și în zone în care speciile solicitate nu cresc deloc sau cresc doar în cantități foarte mici. De exemplu, în județele din sudul țării nu cresc prea mulți hribi, dar se întocmesc totuși studii de specialitate pe baza cărora se eliberează permisele de culegere. Acestea sunt folosite pentru a justifica pe hârtie cantitățile care sunt culese în alte zone, peste cantitățile menționate în permis” – a explicat silvicultorul Horea Petrehuș. 

Din spusele sale reiese că în zona Clujului se eliberează anual permise pentru recoltarea a aproximativ 350 de tone de hribi, însă această cantitate se culege într-o săptămână în cazul unei recolte bune. Au fost ani în care sezonul a durat încă o sută de zile. 

În timp ce în România obținerea autorizației durează adesea luni întregi, în Ungaria procedura se finalizează în doar câteva zile. În schimb, spre deosebire de România, în pădurile din Ungaria se efectuează controale stricte, iar cei care nu dețin autorizația impusă sunt sancționați. Adică cei care 

• nu pot dovedi că recoltează la cererea unei firme autorizate,
• culeg peste două kilograme pentru consum propriu, 
• sau recoltează în păduri în care nu este permisă recoltarea. 

Culegătorii pot recolta ciuperci în pădurile de stat pentru consum propriu. În pădurile private este necesar acordul proprietarului. În Ungaria, pe baza datelor publice oricine poate afla ușor dacă o anumită zonă e proprietate de stat sau privată. În schimb, în România, în multe cazuri, cei care doresc să culeagă nu prea pot să-și dea seama cui îi aparține o anumită parcelă forestieră. 

Cantitatea maximă care poate fi recoltată pentru consum propriu în Ungaria este de două kilograme, în timp ce în România această limită a fost recent eliminată. În Ungaria, culegătorii de ciuperci sunt supuși unor controale din ce în ce mai stricte: anul trecut, de exemplu, în regiunea Őrség, unde acum sunt foarte mulți culegători de ciuperci, după cum am aflat de la Ferenc Pál-Fám, cei care au încălcat regulile au fost sancționați sever.

Țara miilor de specialiști în ciuperci  

În Ungaria, mai multe organizații organizează cursuri de identificare a ciupercilor, la care se înscriu tot mai multe persoane. Sistemul are trei niveluri: absolvenții cursului de bază învață să recunoască în siguranță aproximativ o sută de specii. La nivelul intermediar se predau peste 300 de specii, iar cei care promovează examenul primesc un certificat cu care pot lucra ca inspectori de ciuperci în piețe sau pentru diverse companii. 

Diploma nu este suficientă pentru a putea lucra: în cadrul unui examen special de aptitudini, se testează vederea și simțul olfactiv al candidatului, precum și aptitudinile sale psihologice de a-și asuma responsabilitatea pentru sănătatea altora. Odată ce deține certificatul de aptitudini, candidații pot solicita înscrierea în registrul inspectorilor de specialitate și abia apoi pot începe să lucreze.   

Următorul nivel este cursul avansat, pentru care există în prezent un număr de înscrieri mai mare decât numărul de locuri disponibile, deși programul de doi ani costă peste o mie de euro. Taxa de școlarizare include costurile de cazare și masă pentru cele aproximativ zece exerciții practice de teren organizate în weekend. Programa de studiu cuprinde peste o mie de specii.   

Pe piețele din Ungaria exista deja un sistem de verificare a ciupercilor încă din anii ’90, își amintește de începuturile carierei sale Ferenc Pál-Fám, micolog și cadru didactic la Universitatea din Kaposvár. Cursurile au devenit extrem de populare începând cu anii 2000, fiind organizate nu doar în Budapesta, ci și în mai multe orașe din țară. El a estimat că anual cel puțin 150 de persoane se înscriu la cursul de inspector de specialitate (nivel mediu), iar peste o sută îl absolvă. 

În prezent, lista inspectorilor de specialitate ai NÉBIH (corespondentul A.N.S.V.S.A) cuprinde puțin peste 700 de persoane. Cu alte cuvinte, majoritatea celor care urmează cursul sunt culegători de ciuperci amatori, nu se înscriu pentru a câștiga bani cu cunoștințele dobândite. Potrivit lui Ferenc Pál-Fám, obligarea piețelor să asigure controlul ciupercilor a reprezentat un pas important. Multe piețe au rezolvat această problemă trimițându-și administratorii la cursuri, iar în sezon angajează și inspectori de specialitate externi.

În prezent, experții acoperă întreg teritoriul Ungariei, astfel încât cei care culeg ciuperci pentru consum propriu pot solicita relativ ușor verificarea recoltelor lor. În plus, acest serviciu este gratuit, deoarece piețele trebuie să suporte costul serviciului. Cererea pentru aceste verificări este foarte mare: micologul a spus, de exemplu, că doi dintre administratorii pieței din Pécs dețin calificarea de inspector în ciuperci, iar în sezon se angajează și experți externi. 

Sistemul din Ungaria este considerat o raritate chiar și la nivelul UE, întrucât în majoritatea țărilor membre nu s-a rezolvat problema inspecției de pe piețe. În străinătate, comercianții sunt obligați să se asigure că marfa lor este verificată de un inspector de specialitate. În Franța, de exemplu, sunt instruiți farmaciștii, iar în sate există afișe care indică că aici se află cârciuma, acolo primăria, iar dincolo inspectorul în ciuperci, am aflat de la László Albert, expert în ciuperci și fost președinte al Societății de Micologie din Ungaria.    

Controlul ciupercilor a devenit obligatoriu după o serie de tragedii  

Potrivit lui László Albert, în anii ’50 s-au înregistrat numeroase cazuri de intoxicații cu ciuperci, într-o perioadă în care Ungaria dorea să devină „țara fierului și a oțelului”. Din Câmpia Ungară, mii de muncitori agricoli au fost mutați în marile centre industriale, precum Miskolc și Dunaújváros. În timpul liber, muncitorii mergeau la cules de ciuperci, fie pentru distracție, fie pentru consum. Dar au cules și au mâncat și specii care semănau cu cele pe care le culegeau anterior în satele lor natale, dar care erau otrăvitoare, cum ar fi buretele viperei. 

În vara anului 1953 s-au înregistrat peste 3.000 de cazuri de intoxicație și peste 500 de decese. În vara anului 1954, la fel de ploioasă, numărul îmbolnăvirilor a depășit 2.000, iar peste 300 de persoane au murit. Potrivit lui László Albert, acest lucru a fost probabil foarte neplăcut pentru conducerea politică, care dorea întotdeauna să hrănească poporul cu ciuperci atunci când alimentele erau puține.   

Ca soluție, experții în ciuperci de la Institutul de Pedologie din Ungaria au venit cu ideea unor cursuri de formare, idee susținută de autorități. Și încă din 1954 s-a dispus ca în piețe să se poată vinde numai ciuperci verificate de experți. La început, piețele și-au instruit propriii angajați, apoi culegerea ciupercilor a devenit din ce în ce mai populară ca activitate de agrement, tot mai mulți oameni înscriindu-se la cursuri.

Cine verifica ciupercile culese în România?

În Ungaria, procesatorii trebuie să asigure verificarea de specialitate al ciupercilor culese din natură, motiv pentru care fie angajează un inspector de specialitate cu diplomă, fie încheie un contract pentru efectuarea acestui control. De altfel, acest lucru este absolut necesar. László Albert a povestit că a inspectat numeroase transporturi de ciuperci – printre care și unele provenite din România – și că de multe ori a găsit în ele specii improprii consumului:

•  fierea pădurii (Tylopilus felleus), amară, asemănătoare hribilor, 
• buretele muștelor (Amanita muscaria), care provoacă greață și halucinații, 
• genul pâsloșei (Cortinarius), otrăvitor, care afectează rinichii, 
• carpoforul tânăr al buretelui viperei (Amanita phalloides) cu risc mortal, după cum o indică și denumirea (un exemplar tânăr, acoperit cu membrană).

În România, însă, profesia de inspector de ciuperci nu figurează în lista profesiilor, prin urmare nu se poate angaja oficial o astfel de persoană. Astfel, se pune întrebarea cum rezolvă procesatorii problema verificării oficiale. Și care sunt autoritățile care îi controlează.   

Am întrebat Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor care este procedura oficială de identificare a speciilor otrăvitoare dintre ciupercile culese în România. Autoritatea a precizat, într-o primă etapă, că responsabilitatea revine procesatorilor. Ne-a recomandat să ne adresăm Autorității Naționale Fitosanitare, deoarece controlul calității materiilor prime de origine vegetală ține de competența acesteia. 

Dar care este situația ciupercilor prelucrate în România, care ajung aici pe rafturile magazinelor sub formă de conserve sau în alte forme? Autoritatea pentru siguranța alimentară a declarat că verifică doar condițiile generale de producție, cum ar fi normele de igienă, nu și dacă în produse s-au amestecat și specii otrăvitoare.   

După cum s-a menționat, în ultimii cinci ani s-au constatat de două ori probleme legate de conținutul alimentelor pe bază de ciuperci; în ambele cazuri, concentrația de metale grele a depășit limita admisă. Într-unul dintre cazuri, până la obținerea rezultatelor analizelor, produsul analizat nu mai era disponibil pe piață. În celălalt caz, însă, s-a reușit prevenirea introducerii pe piață a celor 127 de kilograme de trufe analizate, întreaga cantitate fiind distrusă.

Autoritatea Fitosanitară a răspuns că legea nu prevede analizarea ciupercilor din flora spontană care intră în lanțul alimentar. Autoritatea emite așa-numitul certificat fitosanitar de export exclusiv la cerere pentru loturile destinate exportului, respectând cerințele reglementărilor țării de destinație. În perioada 2014-2024, s-au eliberat astfel de certificate pentru trei transporturi, în total 67,9 kilograme de trufe fiind însoțite de certificate fitosanitare. 

Ce se găsește în produsele cu ciuperci din România? 

Autoritatea competentă din Ungaria, NÉBIH, l-a solicitat de mai multe ori pe Ferenc Pál-Fám să verifice salatele de ciuperci, murăturile și diverse amestecuri provenite din străinătate. El a declarat că produsele de origine poloneză și cehă erau, în general, în regulă, însă a găsit lucruri foarte ciudate în cele provenite din România. 

De exemplu, a descoperit specii care nici măcar nu erau menționate pe etichetă: creasta cocoșului (Ramaria), bucăți de bureți iuți (Lactifluus piperatus), ciuperci champignon (Agaricus) probabil de cultură și ciuperci nameko. Nici etichetarea nu era corectă; a văzut mai demult în magazine produse pe care apărea denumirea latină a ciupercilor champignon, care nu mai este folosită de 200 de ani, iar creasta cocoșului purta o denumire care nu mai era folosită de o sută de ani.   

 „Am avut impresia că la acea firmă exista cineva care se pricepea într-o oarecare măsură la ciuperci și era capabil să le sorteze pe cele otrăvitoare, dar cu greu l-ai putea numi expert. Probabil că a găsit denumirile latine ale ciupercilor într-o publicație foarte veche, de aceea ciupercile care fuseseră redenumite de mult timp Agaricus apăreau sub numele de Psalliota. „Mi-a venit în minte întrebarea: bine, bine, omul ăsta se pricepe la ciuperci cât se poate, dar ce se întâmplă dacă și el iese din sistem din vreo cauză?”, se îngrijorează micologul. 

În plus, ciupercile ar trebui identificate nu doar la nivel de gen, ci chiar până la nivel de specie, a explicat Pál-Fám, întrucât există genuri care cuprind atât specii comestibile, cât și necomestibile. Pe lângă speciile comestibile de Ramaria, există și unele considerate otrăvitoare. Barba caprei (Ramaria formosa), de exemplu, provoacă diaree severă, de aceea nu ar trebui să fie inclusă în preparatele destinate consumului. Pe etichetele produselor din România, însă, este menționat adesea doar numele genului.  

Ce specii și ce cantități de ciuperci se culeg în România?

„Ar fi necesară centralizarea datelor referitoare la culegere și comercializare, pentru a ști cine, unde și câte ciuperci culege”, a declarat Cătălin Tănase, președintele Societății Micologică din România, subliniind că aceasta ar fi una dintre primele sarcini necesare pentru a pune ordine în această chestiune.

Am încercat să aflăm ce cantități se culeg în România și care dintre acestea provin din culegerea legală. Potrivit experților noștri, marea majoritate a ciupercilor culese în țară este destinată exportului, o cantitate considerabilă (aproape 90% potrivit unor surse) fiind obținută prin eludarea legilor.

Autoritatea de mediu care eliberează autorizațiile de recoltare și serviciile forestiere nu țin evidența cantităților reale de ciuperci culese dintr-o anumită zonă, în comparație cu cantitățile menționate în autorizații. Autoritatea fiscală (ANAF) nu a răspuns la întrebarea privind valoarea comerțului intern și extern cu ciuperci din flora spontană, respectiv veniturile statului generate de aceste tranzacții.

În ceea ce privește veniturile potențiale, am primit date parțiale doar de la Institutul Național de Statistică (INS): cantitățile exportate și valoarea acestora au fost totalizate pe specii, defalcate pe țări de destinație. Sumele menționate în raportul lor diferă semnificativ de estimările experților și ale activiștilor din societatea civilă.

Datele oficiale arată că, până în 2023, cantitatea totală de ciuperci menționată în autorizațiile de recoltare a scăzut constant. Exporturile nu au scăzut în aceeași măsură; dimpotrivă: exporturile oficiale acoperă din ce în ce mai mult cantitatea de ciuperci autorizată pentru culegere și au o valoare tot mai mare. În timp ce în 2015 valoarea medie a unui kilogram de ciuperci exportate era de 5,15 euro, în 2022, când s-a vândut în străinătate o cantitate similară de ciuperci din România, un kilogram valora în medie 8,41 euro.

Creșterea bruscă a prețului pe kilogram din 2025 nu se datorează însă acestui fapt. Pentru 2025, am primit date doar pentru perioada ianuarie-septembrie, în care – în mod firesc – trufele, culese în mare parte toamna și iarna, sunt prezente într-un procent mai mare decât de obicei. Acest lucru este indicat și de cantitatea totală redusă de ciuperci exportate până în septembrie. Trufele sunt mult mai scumpe, iar ciupercile cu pălărie care cresc toamna și sunt mai ieftine sunt reprezentate doar parțial în seria de date, de aceea prețul mediu pe kilogram este mai mare decât cel care ar rezulta pentru întregul an.

Dar să vedem detaliile. Să vedem șirul de date pe 2023 din tabelul oferit de  Institutul Național de Statistică, deoarece, potrivit instituției, acesta este ultimul an pentru care dispune de informații complete. Anul respectiv a fost, de altfel, caracterizat de experți ca fiind un an bun pentru recolta de ciuperci. Conform acestor date, România a exportat ciuperci culese din natură în valoare de 75,6 milioane de euro.

O treime din această sumă, adică peste 25 de milioane de euro, a fost reprezentată de trufele exportate în stare brută. Aceste specii sunt atât de scumpe încât cea mai scumpă categorie din totalul exporturilor este cea cu cea mai mică cantitate, respectiv 245 de tone de trufe. 

Cea mai mare cantitate o reprezintă hribii: am exportat peste 3100 de tone de hribi proaspăt culeși, în valoare de peste 22,8 milioane de euro. (Se presupune că cea mai mare parte a ciupercilor uscate, în valoare de 6,9 milioane de euro, este reprezentată tot de hribi.) A doua cea mai mare cantitate, de 2135 de tone, este reprezentată de ciupercile congelate, în valoare de 13 milioane de euro. (În cazul acestei categorii, institutul de statistică nu a specificat din ce specii este alcătuită.)

O categorie importantă o reprezintă și gălbiorii, din care 570 de tone au fost exportate, în valoare de peste 4 milioane de euro. În ceea ce privește ciupercile proaspete aparținând altor specii, s-au exportat 488 de tone, în valoare de peste 3,3 milioane de euro.

În realitate se culeg de zece ori mai multe ciuperci?

Potrivit lui Horea Petrehuș, piața ciupercilor culese din natură este mult mai mare. El a explicat că, în ultimii trei ani, recolta a fost aproape inexistentă, dar au existat ani în care s-au exportat 30 de tone doar din trufele albe extrem de scumpe, cu o valoare totală de aproximativ 120 de milioane de euro. Din trufele de vară și burgunde s-au exportat 4.000 de tone, în valoare de 60 de milioane de euro. Adică, într-un an favorabil, valoarea reală a trufelor exportate depășește de multe ori valoarea oficială de 25 de milioane de euro.

Mihai Goțiu s-a bazat pe studii care arată că, în pădurile din Europa de Vest, veniturile provenite din exploatarea forestieră sunt depășite de suma celorlalte venituri. Culesul de plante medicinale, fructe de pădure și ciuperci ajunge la 110-150% din valoarea exploatării forestiere. Extrapolând aceste date la România, Goțiu a ajuns la concluzia că cifra de afaceri anuală din trufe ar putea fi de cel puțin 100, dar chiar și de 200-300 de milioane de euro. 

Győző Zsigmond a arătat că știe personal un culegător de trufe care culege exclusiv pe piața neagră, în cantități considerabile. Nu a putut spune cum se înregistrează aceste cantități ulterior sau dacă sunt înregistrate sau nu.

Statul nu vede prea mulți bani din asta, deși jumătate din păduri sunt de stat 

Jumătate din fondul forestier din România, adică 3,1 milioane de hectare sunt proprietatea statului. Pe lângă acesta, aproape 1,2 milioane de hectare reprezintă păduri private,  aflate în administrația Romsilva. Ne-am informat și de la Romsilva pentru ce cantități de ciuperci a încheiat contracte de recoltare. Aceasta a precizat că, în 2023, a încheiat contracte pentru recoltarea a 29,06 tone de trufe și 127,12 tone de alte ciuperci. Conform raportului anual, instituția a obținut din aceste autorizații de recoltare 3,8 milioane, respectiv 275.000 de lei.

Cu alte cuvinte, dacă comparăm datele furnizate de diferitele instituții ale statului, rezultă că, în 2023, Romsilva – care administrează peste jumătate din păduri – a încheiat contracte doar pentru 10% din cele 285 de tone de trufe a căror recoltare a fost autorizată oficial și pentru doar 1,1% din celelalte specii de ciuperci.

Potrivit lui Mihai Goțiu, nu există nicio îndoială că pe piață ajung mult mai multe ciuperci decât cantitatea de care au cunoștință autoritățile. „Este suficient să ne uităm la amenzile aplicate; au existat cazuri în care, în urma unui singur control, autoritățile au confiscat de la o singură firmă mai multe ciuperci decât cantitatea pentru care fusese eliberată autorizația în județul respectiv pentru întregul sezon”, a subliniat activistul de mediu.  

Statul slab închide ochii 

Un ziar de Hunedoara relatează că Garda de Mediu a amendat o firmă care a recoltat fără autorizație 18 tone de trufe în 2024. În anul respectiv, în județul Hunedoara s-a acordat autorizație pentru recoltarea a 22,2 tone de trufe. Valoarea de piață a celor 18 tone recoltate fără autorizație se ridica atunci la aproximativ 11 milioane de lei, iar amenda a fost de 80.000 de lei.

În răspuns la solicitarea noastră de date detaliate privind controalele și amenzile aplicate în ultimii zece ani, Garda de Mediu ne-a transmis o singură cifră. Ne-a comunicat doar că au fost aplicate 36 de amenzi. Nu a precizat însă motivele, persoanele vizate și cuantumul amenzilor. 

„Cred că în România există peste un milion de oameni care își asigură un venit modest din culesul, în special în pădure, de ciuperci, plante medicinale și fructe de pădure. Sunt oameni cu o viață grea, practic victime ale sistemului, pe care ar trebui să-i ajutăm, ca să nu fie complet la mâna negustorilor și a violenței care decurge din relațiile dezorganizate. Am vorbit cu mulți dintre ei și toți mi-au spus: „Să le spună cineva cum se face asta legal, și o vor face”, a explicat Horea Petrehuș.   

Potrivit lui, acești oameni ar fi dispuși să plătească chiar și 300, 400 sau 500 de euro pe sezon pentru a fi în siguranță și a-și asigura traiul. El a calculat că, dacă recoltatorii de ciuperci ar plăti doar 200 de euro de persoană, iar recoltatorii de trufe ar plăti o mie de euro (suma aceasta ar merita cu siguranță efortul și ar fi dispuși să o plătească), compania forestieră de stat din România, Romsilva, ar câștiga cel puțin 300 de milioane de euro. După cum a spus, compania, care administrează mai mult de jumătate din pădurile țării, raportează de obicei că încasează între 2 și 3 milioane de euro de la culegătorii de ciuperci și alte produse din pădure.

Potrivit lui Petrehuș, supravegherea culesului de ciuperci ar putea fi asigurată din cei 300 de milioane de euro: pădurarilor ar trebui să li se asigure mijloacele necesare pentru a ține situația sub control. El a considerat că, în prezent, un singur pădurar trebuie să supravegheze o suprafață prea mare, în medie o mie de hectare, toate acestea pentru un salariu net de puțin peste 3.000 de lei. Din această cauză, este nerealistă așteptarea ca aceștia să mențină ordinea în toate zonele.  

„Principalul vinovat al acestui fenomen este Ministerul Mediului pentru că nu elaborează o lege clară pe care să o aplice unitar. Braconierii de trufe mituiesc în mod direct pădurarii care ar trebui să-i oprească de la săpatul pădurii, cantitățile [în autorizații de recoltare] sunt date fără un studiu prealabil în teren, astfel încât în anii în care nu este fructificație se primesc aceleași cantități ca în anii în care cantitatea din teren o depășește cu mult pe cea estimată. O firmă cu vechime care face dovada că are logistică primește aceleași cantități ca o firmă nou înființată care nu are capacitate de producție și stocare. Agenții de bună credință sunt supuși unor controale abuzive și unor legi care se aplică diferit de la un județ la altul, în timp ce cei care lucrează la negru nu sunt verificați în nici un fel. În prezent, mai 2026 (culegerea trufei este permisă doar de la 1 iunie), multe păduri din zona Moldovei deja sunt distruse, săpate, am sesizat Gărzile Forestiere și Ministerul Mediului, dar nimeni nu face nimic concret în teren”, arată Petrehuș.

În baza listei Ministerului Mediului, în România există circa 500 de ocoale silvice cu circa 6000 de pădurari. Din cei 300 de milioane de euro venit estimat în plus s-ar putea acoperi salariul anual decent pentru cel puțin 12-15 mii de pădurari, adică s-ar putea tripla numărul acestora. 

Firmele profită de portița pentru persoane fizice 

Nu doar experții din sectorul civil susțin că recoltarea și comercializarea ilegală a trufelor au atins proporții uriașe. În toamna anului 2024, Agenția pentru Protecția Mediului a tras și ea un semnal de alarmă cu privire la faptul că recoltatorii distrug pădurile. Potrivit lui Laurențiu Alexandru Păștinaru, directorul instituției, chiar dacă firmele încheie contracte pentru anumite zone forestiere, nu este deloc sigur că vor putea culege trufele pentru care au plătit.  

Alții, însă, sapă, culeg fără scrupule și fără autorizație atât trufele coapte, cât și cele necoapte, invocând prevederea legală conform căreia persoanele fizice pot culege ciuperci pentru uz propriu, fără autorizație și fără restricții de cantitate. Directorul autorității a sugerat interzicerea dreptului persoanelor fizice de a culege trufe. El a reamintit că Ministerul Mediului a supus anterior dezbaterii publice un ordin care ar fi reglementat această chestiune, însă proiectul a rămas blocat în Camera Deputaților.  

Evident, ideea de a interzice persoanelor fizice de a culege ciuperci nu este deloc pe placul tuturor, dar cu referire la persoane fizice se poate face și evaziune fiscală. Toamna trecută, de exemplu, trei firme din județul Bihor au fost suspectate cu evaziune fiscală și delapidare. Potrivit autorităților, firmele au înregistrat, pe parcursul a cinci ani, 150 de milioane de lei ca sume plătite către culegători. Astfel, și-au redus pe hârtie profitul propriu și impozitul pe profit. Au profitat de faptul că persoanele fizice nu sunt obligate să declare veniturile obținute din vânzarea ciupercilor și a fructelor de pădure.

Cu serie, număr și adeverință, dar recolta e bogată doar două săptămâni 

Cei care se află la baza lanțului, adică culegătorii, nu câștigă o avere nici în Ungaria, însă, într-un sezon bun, pot obține sume frumușele pentru munca lor zilnică. Potrivit lui László Albert, prețurile sunt variabile: pentru un kilogram de hribi se oferă între 1500 și 5500 de forinți, în funcție de recoltă, în timp ce prețul pe kilogram al altor specii variază între 100 și 800 de forinți. Dacă sunt favorabile condițiile, un culegător poate câștiga chiar și 20.000 de forinți pe zi (aproximativ 280 de lei). Și ceea ce este foarte important: toate acestea în condițiile în care nu trebuie să se teamă nici că va fi amendat, nici că va intra în conflict cu concurența.    

În Ungaria, firmele de colectare eliberează culegătorilor certificate și numere de ordine, astfel încât aceștia să se poată legitima în fața autorităților. Taxa aferentă cantităților culese este achitată de cei pentru care lucrează. În plus, controalele sunt frecvente și stricte, se întâmplă adesea ca recoltatorii de ciuperci să fie opriți și verificați dacă respectă regulile aplicabile culegătorilor comerciali sau celor care culeg pentru consum propriu. Astfel, nimeni nu trebuie să se teamă că va avea probleme cu culegătorii ilegali.    

Însă, potrivit lui László Albert, culegătorii au din ce în ce mai puține șanse să câștige bani buni. Acum zece ani, sezonul se întindea pe 4-5 săptămâni, iar cantitățile culese erau mult mai mari decât în prezent. Acum sezonul s-a redus, practic, la două săptămâni. Din cauza secetei, în Ungaria există doar două perioade de câte o săptămână pe an în care se găsesc ciuperci din belșug.  

CUTIA CU SOLUȚII 
De ce ar fi nevoie pentru ca situația haotică din România să înceteze și să nu câștige doar negustorii și speculanții?
1. Culegerea și comercializarea ciupercilor din flora spontană trebuie reglementate prin lege – trebuie stabilite sancțiuni proporționale și severe.
2. Trebuie create condițiile necesare pentru formarea inspectorilor în domeniul ciupercilor – acreditare, finanțare publică pentru formare.
3. Trebuie să se impună inspectarea ciupercilor în piețe și la unitățile de prelucrare.
4. Ar fi nevoie de mult mai mulți pădurari și de mai multe echipamente pentru a putea interveni cu rigoarea necesară. În caz de nevoie, poliția, jandarmeria și garda de mediu ar trebui să sprijine pădurarii în supravegherea pădurilor.

Nu se uită, nu trimite, nu își amintește, nu răspunde, nu-i competența lui  

Pe baza corespondenței pe care am purtat-o cu diverse autorități, putem constata fără echivoc că în sistem domnește haosul. Nu există un registru central cuprinzător al ciupercilor adunate și comercializate. Autoritățile au încercat, în mare parte, să dea răspunsuri evazive, invocând faptul că legile nu le impun efectuarea controalelor și păstrarea evidenței.

Practic, am reușit să obținem două seturi de date relevante: listele cu autorizațiile din ultimii 10 ani, păstrate la agențiile județene de protecție a mediului; și datele privind exporturile de la Institutul de Statistică, tot pentru ultimii 10 ani.

Aproape toți activiștii de mediu și experții întrebați au declarat că au semnalat în mod constant guvernelor și ministerelor de resort existența unor probleme și necesitatea unei reglementări riguroase. Fiecare ministru competent a promis că va rezolva problema, dar niciunul dintre ei nu a întreprins în cele din urmă vreo acțiune.  

La momentul adoptării primei legi, în 2006, Attila Korodi era ministrul mediului. La întrebarea noastră, el a răspuns că este o chestiune foarte veche, că abia își mai amintește detaliile și, de aceea, ne-a recomandat să ne adresăm mai degrabă lui Barna Tánczos cu întrebările noastre. Tánczos, care a fost ministru al mediului în perioada 2022-2023, ministru al finanțelor în 2025 și este în prezent vicepremier, cunoaște probabil mai bine toate detaliile subiectului nostru, însă nu ne-a răspuns.   

Am contactat-o și pe actuala ministră a mediului, Diana Buzoianu, pe care am întrebat-o, de asemenea, dacă intenționează să facă ordine. De asemenea, am întrebat-o ce părere are despre faptul că agențiile județene de mediu aflate în subordinea sa acordă autorizații și pentru specii care nu figurează pe lista celor care pot fi colectate (de exemplu, pentru muscariță, folosită ca materie primă pentru fabricarea drogurilor).  

După aproximativ o lună, ministerul a răspuns enumerând atribuțiile sale (agențiile județene eliberează autorizațiile, iar Garda de Mediu aplică sancțiunile) și a precizat că normele metodologice a Legii privind ciupercile din 2006 nu trebuie elaborate de ei, ci de Ministerul Agriculturii. În textul legii, Ministerul Agriculturii este într-adevăr însărcinat cu punerea în aplicare a legii, deoarece în 2006 pădurile încă aparțineau Ministerului Agriculturii. Dar, după transferarea acestora la Ministerul Mediului, acum mai bine de 15 ani, acest minister emite ordinele în materie. 

În imaginea introductivă se pot vedea crăițe (Amanita caesarea), specie protejată în alte țări. Foto: Rudolf Molnár.

Articol realizat cu sprijinul Journalismfund Europe, în colaborare cu 444.hu. 444.hu prezintă detaliat modul în care s-a dezvoltat și cum funcționează în prezent verificare ciupercilor pe piața din Ungaria.

Articolul original în limba maghiară:

The post Febra culesului de ciuperci: corupția și violența domină piața din România, iar statului nici că-i pasă appeared first on Átlátszó Erdély.

Cealaltă sursă importantă de venit sunt donațiile cititorilor noștri. Aceste donații cresc de la an la an. Suntem foarte recunoscători pentru suport, dar aceste contribuții sunt departe de a compensa pierderile de venit din granturi.

Din bugetul nostru de 140 de mii de euro pe anul acesta, ne lipsesc aproximativ 60 de mii de euro, și nu avem perspective pentru a asigura acești bani. Doar întreținerea atlatszo.ro – adică aplicațiile și serviciile care permit funcționarea site-ului nostru – costă șapte mii de euro pe an.

Am redus toate cheltuielile de care ne puteam lipsi: în prezent, costurile noastre lunare de funcționare sunt de 12 mii de euro. Asociația noastră avea niște rezerve financiare din anii precedenți, așa că până acum am acoperit diferența dintre venituri și cheltuieli din acești bani.

Dar acum am epuizat și această rezervă.

Am ajuns în punctul în care trebuie să ne atingem de cel mai important element de cheltuieli: salariile și contractele de muncă ale jurnaliștilor noștri.

Echipa noastră își dorește în unanimitate ca Transilvania Transparentă să continue să funcționeze. În prezent, încercăm să găsim o modalitate de a finaliza proiectele noastre în curs și de a ne îndeplini obligațiile contractuale cu program redus de lucru. Trebuie să regândim funcționarea noastră doar pe bază de proiecte. Este clar că atlatszo.ro nu va putea continua fără ajutorul cititorilor noștri.

Din iunie, vom putea lucra doar cât ne permit veniturile. Timpul de lucru redus, alături de un alt loc de muncă, ne va afecta desigur capacitatea și atenția pe care le putem dedica scrierii unor articole la fel de detaliate și temeinice precum v-am obișnuit. 

Cea mai mare valoare a redacției noastre este know-how-ul și experiența jurnalistică dobândită de echipa noastră, demonstrată prin munca lor din ultimii ani. Dacă această echipa editorială se destramă, aceste cunoștințe și experiență vor fi literalmente de neînlocuit.

O donație lunară de o mie de euro din partea a 12 antreprenori faini ar putea asigura întreg bugetul asociației. Dar nu urmărim vise deșarte. 120 de cetățeni mai înstăriți ar putea susține Transilvania Transparentă cu o sută de euro pe lună. Dar ceea ce sperăm cu adevărat: 1200 de cititori dedicați ar putea asigura continuarea muncii noastre cu o donație de doar zece euro pe lună.

Căutăm 1200 de cititori dedicați care să susțină Transilvania Transparentă/Átlátszó Erdély! Formularul pentru donație 3,5% poate fi accesat aici.

Fotografia a fost făcută în ianuarie 2026. Edit Éva Pál lipsește din ea pentru că ea a făcut fotografia (împingeam mașina ei, care era blocată în zăpadă).

The post Ne-au mai rămas bani doar pentru o singură lună. Continuarea depinde de tine appeared first on Átlátszó Erdély.

În ultimii doi ani, două tragedii majore au zguduit Secuimea – evenimente care au ajuns și în presa internațională.

Prima a fost prăbușirea clădirii internatului Liceului „Tamási Áron” în data de 18 decembrie 2023 la ora 15:58. 

În urma prăbușirii internatului, doi tineri și-au pierdut viața și alți doi au fost răniți. Dávid Gábor Sipos, în vârstă de 18 ani, elev în ultimul an la Liceul de Artă „Palló Imre”, a murit în seara accidentului. Orsolya Barabás, elevă de 17 ani în clasa a X-a a Liceului „Tamási Áron”, a suferit răni grave și a decedat două săptămâni mai târziu. Alte două eleve ale liceului au fost rănite ușor.

A doua tragedie s-a întâmplat când pârâul Corund a inundat salina din Praid, un an și jumătate mai târziu.

La sfârșitul lunii mai 2025, pârâul Corund s-a vărsat nestăvilit în salina Praid. În seara zilei de 29 mai 2025 în jurul orei 21:00, salina s-a umplut, iar pârâul a continuat să curgă alene în albie. 

Ca urmare a acestui incident, regiunea și-a pierdut cel mai puternic element identitar, cea mai importantă atracție turistică și cel mai important angajator. În același timp, săptămâni și luni de zile nu s-a știut cu exactitate ce consecințe urma să aibă această evoluție asupra mediului. Din cauza pericolului, mai multe familii au fost evacuate din vecinătatea salinei. 

Atmosfera

S-a instalat o atmosferă buimacă și sumbră asupra orașului și instituțiilor sale în zilele care au urmat prăbușirii internatului liceului. Majoritatea evenimentelor de Advent și de Crăciun au fost anulate, iar cei mai mulți dintre noi nu ne puteam gândi la altceva: de ce și cum s-a putut întâmpla așa ceva?, cine e de vină?, cum vom trăi mai departe?

Aceeași atmosferă a dominat un an și jumătate mai târziu și Ținutul Sării, în special Praidul, iar neliniștea adulților s-a transferat, inevitabil, asupra copiilor.

– Au pus umărul acolo unde a fost greu și putem conta pe ei și azi! Și au făcut-o de bună voie, fără să-i oblige cineva, a spus mama lui Dávid, băiatul decedat în seara tragediei de la internat.

– Jos cu pălăria în fața lor pentru atitudine, a zis și directorul Liceului de Arte „Dr. Palló Imre”. 

Adulții au suferit la rândul lor – profesori, părinți – mulți fără să știe cum să reacționeze sau ce să le spună copiilor. Adică, dacă și-au dat măcar seama că ar fi trebui să le spună ceva.

Și în acest moment a venit colacul de salvare din partea psihologilor și consilierilor școlari, care au încercat să se concentreze pe întrebarea: ce facem mai departe cu copiii? 

Ce s-a întâmplat?

A doua zi după tragedie, consilierii  școlari din județul Harghita au intrat într-o ședință de urgență la Liceul „Tamási Áron” și s-au întâlnit personal cu Ligia Deca, ministrul educației de pe atunci.

– Acum, rolul cel mai important îl au consilierii școlari și psihologii, le-a transmis ministrul și le-a cerut să ajute, a relatat Irén Ottilia Szabó, șefa Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională Harghita.

Cele mai afectate au fost două școli: liceul unde s-a produs tragedia și Liceul de Artă „Palló Imre”. Dar și consilierii din alte instituții au semnalat o creștere semnificativă a solicitărilor pentru servicii de consiliere în acea perioadă.

Ambele instituții primesc elevi de la clasa pregătitoare până la clasa a XII-a, ale căror caracteristici de vârstă diferă semnificativ. Un copil din clasa pregătitoare și un elev în an terminal nu au aceleași nevoi.

În seara tragediei, consilierii celor două instituții au luat legătura cu colegii lor, cu centrul de consiliere, au contactat Colegiul Psihologilor, precum și mentorul lor profesional restaurativ, Vidia Negrea, solicitând sprijin.

În ambele școli, intervenția de criză a cuprins două faze:

• Sesiuni de grup bazate pe scenariul abordării restaurative, al căror scop, potrivit Vidiei Negrea, expert și promotor al acestei abordări în România, este „să se elibereze ceea ce trebuie eliberat”. Să se formuleze nevoile grupului și posibilele căi de urmat. Să scadă nivelul de tensiune și stres și să se regenereze sentimentul de siguranță al copiilor. Scopul intervenției de grup a fost, de asemenea, ca experții să evalueze copiii care erau în pericol, să-i identifice pe cei grav traumatizați și pe cei care aveau nevoie de consiliere și terapie individuală. 
• A doua parte a fost procesul de consiliere individuală. În timpul sesiunilor de intervenție de grup, au fost făcute publice numele/lista consilierilor școlari și psihologilor voluntari, de la care se putea solicita consiliere individuală gratuită în următoarele luni. Le-a fost comunicat, de asemenea, numărul de telefon al „Hallgatlak Lelkisegélyszolgálat” (Serviciul de consiliere psihologică „Te ascult”).

Deoarece Liceul de Arte „Dr. Palló Imre” este o școală relativ mică, cu aproximativ 600 de elevi, acesta a putut organiza sesiuni de intervenții de criză pe grupuri în toate clasele, în zilele de marți și miercuri, cu participarea a 9 consilieri. 

Această rapiditate a fost esențială: vacanța de iarnă se apropia, iar la înmormântarea de joi urmau să participe mai multe clase și membri ai școlii.

La Liceul „Dr. Palló Imre”, s-a acordat atenție specială clasei a XII-a B, în care învăța Dávid, băiatul care a murit în seara tragediei. Marți dimineață, dirigintele și consilierul școlar și-au început ziua cu această clasă. 

„A fost cea mai grea oră de dirigenție din viața mea”

„În acel moment, singurul meu scop era să țin clasa laolaltă. M-a doborât ceea ce i s-a întâmplat lui Dávid, dar mai erau încă douăzeci și cinci de elevi care aveau nevoie de mine. Trebuia să mă concentrez pe cei care trăiesc – ca ei să treacă peste situație și, pe cât posibil, să își promoveze examenul. Aceasta a fost motivația mea cea mai puternică la momentul respectiv și de asta, în cazul meu, procesul de doliu a început mult mai târziu”, ne-a spus dirigintele despre propria-i luptă.

Dirigintele a simțit că, a doua zi după tragedie, ar fi mai sigur să intre la clasă la prima oră însoțit de psihologul școlii.

„Cel mai important a fost să simtă că suntem acolo. Nimic mai mult. Primul pas în tehnica restaurativă este să discutăm despre ceea ce s-a întâmplat, dar ei erau la curent pentru că au fost toți prezenți la salvare”, spune consiliera școlară Melinda Simó.

„Deci, am discutat despre cum au fost afectați fiecare în parte. Deoarece mulți dintre ei nu reușeau să-și formuleze emoțiile din cauza șocului – probabil că nici noi nu reușeam –, am încercat mai degrabă să ne dăm seama de ce ar avea nevoie elevii. Unii au cerut doar să fie lăsați în pace ca emoțiile să-i ajungă din urmă. Alții au vrut să ieșim afară și să aprindem câte o lumânare. Tot aici am discutat și despre lucruri care țin tot de procesul de doliu și de despărțire: cum mergem la înmormântare, cum ne îmbrăcăm etc.”, adaugă ea.

La liceul „Tamási” procesul a fost puțin diferit 

La Liceul „Tamási Áron” complexitatea situației și durata ei au îngreunat intervenția de criză.

La liceu sunt înscriși circa 800 de elevi. În internat locuiau 100-120 de elevi, din care 97 se aflau în clădire în ziua prăbușirii.

Katalin Molnár, consilierul școlar al liceului la acea vreme, a insistat foarte mult ca în școală să aibă loc o intervenție de criză, au subliniat colegii ei. 

La început, doliul provocat de deces nu a afectat școala la fel de profund ca în cazul liceului de artă: inițial se știa doar despre trei răniți. Cu toate acestea, sentimentul de siguranță al copiilor și al adulților a fost grav zdruncinat.

În dimineața de marți, pe coridoare vedeai elevi cu ochii în lacrimi, îmbrățișați unii de alții, și profesori dezorientați.

Potrivit lui Katalin Molnár, nevoia de consiliere individuală a fost mai mare în rândul elevilor din internat. Pentru aproximativ o sută dintre ei, tragedia din 18 decembrie a însemnat pierderea „celei de-a doua case”: de la periuțe de dinți și bijuterii cu valoare sentimentală până la ursulețul de pluș păstrat încă din copilărie.

Mulți dintre ei au fost marcați și de ceea ce consilierul de doliu Magdolna Singer numește anxietate legată de moarte: eu am scăpat, dar aș fi putut fi sub dărâmături. Sau: de ce tocmai eu am supraviețuit?

Pentru ei, Dávid nu era un nume de la știri, ci un apropiat. Potrivit mamei sale, Éva Pakot, băiatul se înțelegea foarte bine cu colegii de cameră. I-a spus odată că, oriunde ar ajunge în lume, ei vor păstra legătura pentru totdeauna.

Când doliul vine de două ori 

În acele zile agitate, consilierul școlar al liceului a încercat să creeze spațiu pentru nevoile sufletești. În fiecare dimineață, trimitea mesaje de încurajare profesorilor. Prin intermediul diriginților, a distribuit părinților o listă cu semnele la care trebuie să fie atenți, indicii că trauma începe să producă efecte asupra copiilor.

Fiecare clasă a primit datele de contact ale Serviciului de consiliere psihologică „Te ascult” și ale specialiștilor care ofereau consiliere individuală gratuită. De asemenea, acolo unde diriginții au solicitat — nu toți au făcut-o — au ajuns unul sau doi consilieri pentru a oferi prim ajutor psihologic sub formă de intervenție de grup.

În paralel, în școală se desfășurau anchetele. Ore întregi de controale și audieri, desfășurate, potrivit consilierului școlar, „într-un ton incalificabil”. Ea însăși a fost luată la rost de ce mai erau în școală alți șase consilieri școlari fără să fi fost numiți oficial.

Faptul că ministerul educației le ceruse să intervină și își dăduse acordul nu a fost suficient. „Din nou, hârtia a fost mai importantă”. Nu a ajutat nici faptul că, după astfel de audieri, consilierul avea uneori doar zece minute să se adune și să intre, din nou, într-un rol de sprijin emoțional.

În cele din urmă, Irén Ottilia Szabó, directoarea centrului, a ajutat la completarea actelor lipsă și a ținut legătura cu presa, degrevând colegii de această povară.

Când elevii liceului s-au întors din vacanța de iarnă, a venit o nouă lovitură: Orsolya, eleva grav rănită în urma prăbușirii și internată la Târgu Mureș, murise și ea. În ciuda rugăciunilor și speranțelor comunității, se produsese o altă tragedie care trebuia înfruntată.

De ce se fac sesiuni de grup când doliul e personal?

Rețeaua de consilieri școlari a putut reacționa atât de prompt, tocmai pentru că funcționează deja ca o comunitate profesională. După cum relatează Irén Ottilia Szabó, directoarea Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională – CJRAE Harghita, membrii personalului se întâlnesc lunar pe zone. Discută cazurile specifice cunoscute sub denumirea de sesiuni de intervizare. 

Totodată, în ultimul deceniu, aproximativ 80% dintre consilierii școlari au urmat una sau mai multe formări ample în abordarea restaurativă. Asta a însemnat că, în momentul tragediei, exista deja un limbaj comun și un set de instrumente care puteau fi folosite imediat.

Vidia Negrea, expertă în acest tip de intervenție, de origine transilvăneană și stabilită în Ungaria, le-a trimis consilierilor un scurt scenariu de intervenție, pentru a reactiva ceea ce învățaseră împreună.

Esența tehnicii restaurative constă în restabilirea echilibrului destrămat prin conflicte, crize, infracțiuni și alte evenimente, în remedierea nemulțumirilor și în restabilirea relațiilor și a imaginii de sine, evitând în același timp stigmatizarea. În cazul unei traumelor colective, unul dintre cele mai eficiente instrumente este cercul de sprijin (engl. listening circle).

Scenariul cercului de sprijin se bazează pe trei întrebări: 

1. Ce s-a întâmplat? 
2. Cum te simți acum? 
3. De ce ai avea nevoie?

Scopul este ca membrii comunității să poată lua decizii privind pașii următori cunoscând starea reală a celorlalți. Într-un cadru sigur, ascultarea reciprocă reduce stresul, frica și tensiunea acumulate. Comunitatea devine o resursă pentru individ: nu ești singur, suntem împreună în această situație.

Dar aceasta nu a fost singura metodă utilizată. În perioada intervenției s-au adunat numeroase materiale de specialitate. Colegii care nu au putut participa personal au ajutat voluntarii cu resurse de specialitate. Au adaptat tehnica aplicată după accidentul de autobuz din Verona din 2017, respectiv bibliografie în limba română. În plus, fiecare specialist a încorporat instrumentele cele mai familiare pentru activitatea sa: elemente de psihodramă sau tehnici de relaxare imaginativă.

De exemplu, consilierul școlar, Csilla Balázs, a clarificat mai întâi cadrul sesiunilor de grup cu copiii de la Liceul „ Dr. Palló Imre”, explicându-le de ce se afla în clasă și ce urma să se întâmple. 

Al doilea pas a fost validarea emoțiilor lor, adică discutarea faptului că ceea ce gândesc și simt în legătură cu veștile primite este normal într-o asemenea situație excepțională și că intensitatea acestor emoții va scădea. Au avut o discuție generală despre accidente, pericole și tipurile acestora.

De asemenea, s-a realizat un exercițiu privind cercul de control, care i-a ajutat pe copii să înțeleagă ce pot și ce nu pot controla în mediul lor. Acest lucru crește autoeficacitatea și reduce anxietatea. Copiii au putut să-și exprime emoțiile cu ajutorul unor povești, cărți și desene. 

În cele din urmă, s-a consultat cu consilierul școlii pentru a afla care erau copiii cu risc și în care clase, respectiv care au fost rezultatele sesiunilor. 

Ce se întâmplă dacă intervenția lipsește

Potrivit Vidiei Negrea, dacă în primele două-patru săptămâni nu are loc o intervenție care să ajute la restabilirea echilibrului emoțional, unele persoane pot dezvolta sindromul de stres post-traumatic și se poate înrădăcina în personalitatea lor un mod de gândire paranoic, orientat spre pericole (principala preocupare a persoanei atunci când ia o decizie este evitarea pericolului sau crede că ceea ce s-a întâmplat este rezultatul unui blestem sau a unei pedepse – nota red.). Anxietatea și panica, tulburările de somn, depresia și chiar simptomele fizice se pot intensifica, spun psihologii. 

Conform literaturii de specialitate, acest fenomen apare la aproximativ 10-15% dintre persoanele expuse de traumă. Riscul este influențat de factori precum simptomele preexistente de anxietate și panică, bullying-ul, tendința spre depresie, comunicarea în familie și mediul familial (dacă pot să-și exprime emoțiile negative).

Ce experiență au avut cei implicați?

1. Elevii

a. Când intervenția a ajutat

Fiica mea din clasa a VII-a de la liceul de arte mi-a povestit că elevii mai mari erau îmbrăcați în negru, iar în fața clasei băiatului era un covor de flori și lumânări. Toată lumea a fost foarte deprimată. „Nu-l cunoșteam pe Dávid. Totuși, m-a șocat vestea morții sale, tristețea celorlalți.  Aveam sentimente amestecate, confuze…”

Reacțiile profesorilor din școală au fost diferite: marți, unii au insistat să țină ore, iar unora chiar le-a venit greu să renunțe la testele anunțate. Alții și-au cerut scuze că nu sunt în stare să predea — și au desenat împreună cu copiii. Pentru ea, aceasta a fost cea mai umană manifestare pe care a văzut-o din partea profesorilor.

Miercuri, un psiholog necunoscut le-a intrat în sală și le-a cerut să răspundă la diverse întrebări și să-și imagineze diferite situații. Potrivit lui V., deși nimeni din clasă nu a îndrăznit să-și citească răspunsurile, exercițiul a ajutat-o să-și ordoneze gândurile și emoțiile. După aceea, spune ea, clasa a devenit mai unită.

b. Când sentimentele sunt ambivalente

Situația lui Zs. e diferită. Era în clasa a X-a la liceul „Tamási Áron” și luna respectivă se pregătea să transmită flacăra din Betleem împreună cu cercetașii când colegii lui i-au trimis primele fotografii. La început, nu i-a venit să creadă ce se întâmplase. Apoi s-a speriat — o prietenă de-ale ei locuia în internat. Informațiile erau contradictorii. Nimeni nu știa cine a scăpat și cine nu. Nici ce urma să se întâmple a doua zi la școală.

„N-am știut nici pe ce să punem mâna, nici la ce să ne așteptăm. Am întrebat-o pe profesoara de maghiară, cu care comunicăm ușor, dacă vom face școală a doua zi, dacă trebuie să venim în uniformă etc. Am aflat de la ea că a doua zi va fi program normal de cursuri și ne vor comunica personal ce va urma”. Asta s-a întâmplat în prima seară. 

A doua zi, dirigintele lor a intrat în clasă însoțit de sora Tarzícia, profesoara de religie.

– Nu ne-am fi gândit niciodată că îl va afecta atât de tare. Avem un diriginte foarte sever, renumit profesor de matematică. Ne-a spus ce s-a întâmplat și ne-a încurajat să vorbim despre ce simțim, pentru că dacă rămâne în noi, devine periculos. Și ne-a spus ceva important: adevăratele tragedii sunt acestea, nu notele proaste.

Zs. spune că elevii au simțit frica profesorilor. Mulți întârziau, erau nesiguri, se comportau ciudat. Unii stăteau tăcuți toată ora, alții aprindeau o lumânare și întrebau dacă vor să discute sau să continue materia. De cele mai multe ori, elevii alegeau lecția — era mai ușor decât emoțiile.

Ulterior, unii profesori au reacționat „extrem de nepotrivit”: după moartea lui Orsolya, un profesor a întrebat-o vesel pe colega ei de bancă, grav traumatizată de la bun început, care era culoarea preferată a fetei decedate. Un alt profesor a întrebat la câteva săptămâni după tragedie: Unde a dispărut Orsolya? A plecat la altă școală? N-am văzut-o în ultimul timp… Clasa a ascultat în liniște deplină, neputând să-și creadă urechilor. 

Acest lucru a fost suficient de tragic prima dată, dar s-a întâmplat chiar de două ori, spune Zs. La sfârșitul anului, au observat că dirigintele lor a avut un puseu de mânie: s-a înfuriat pentru că unul din colegi i-a încheiat media lui Orsi în catalog. Zs. spune că, după cum se vede, și profesorilor le-ar prinde bine ceva pregătire. 

Acolo unde se pot deschide în siguranță

În ceea ce privește intervenția de criză, ea consideră că și ei i-ar fi fost incomod să-și împărtășească sentimentele în fața colegilor de clasă. Ulterior, însă, a constatat că a fost benefic să vorbească despre asta cu două ocazii: în cadrul clubului de teatru și la organizația de tineret.

Ce i-ar fi fost de ajutor atunci ar fi fost să poată spune sincer: sunt teribil de tristă, dar am nevoie și să trăim, din când în când, normal. Regreta profund cele întâmplate și i-a fost milă de victime, dar o deranja faptul că tragedia era omniprezentă, fără pauză. De asemenea, îi lipseau evenimentele de Crăciun din oraș; în opinia ei, acestea nu ar fi trebuit anulate, ci organizate în mod discret și intim.

Când lucrurile păreau să se liniștească, vestea morții Orsolyei a redeschis totul. De la început.

Tinerii au fost foarte deranjați de faptul că se căuta constant un țap ispășitor și de raționamentul care însoțea această căutare. La fel și de faptul că toată lumea trebuia să-și exprime sentimentele pe larg pe rețelele de socializare, spune ea.

Cu toate acestea, clasa lor s-a unit, nu au lăsat pe nimeni singur. Și de atunci, au știut că „trebuie să profiți la maxim de viață, așa cum spunem noi, tinerii, pentru că orice se poate întâmpla în orice moment”. 

2. „Nu mi s-au adresat deloc mie în calitate de părinte”

Orsolya Arros, mama lui Zs a acceptat să fie intervievată deoarece consideră că fiecare școală are inerția ei și „lucruri mărunte pe care le ignorăm”. Un profesor umilește puțin fetele, altul nu acordă destulă atenție copiilor, iar aceste situații problematice, care nu sunt tratate în mod adecvat, nu au consecințe. 

În cel mai bun caz, copiii adoptă o atitudine critică față de profesorii lor și caută căi mai potrivite pentru ei înșiși, dar în cel mai rău caz, care este mai frecvent, ei normalizează acest mod de a acționa. Potrivit lui Orsolya Arros, acest lucru este periculos, deoarece creștem o societate indiferentă și oportunistă. 

Mama îi reproșează serios conducerii școlii și multor profesori atitudinea față de această problemă. În opinia ei, elevii și părinții s-ar fi așteptat la o comunicare și informare deschise, oneste, credibile, care să inspire încredere.

Ea crede că ar fi fost bine dacă direcțiunea școlii ar fi convocat o ședință cu părinții – dacă nu cu toți, măcar cu părinții elevilor din internat și cu părinții elevilor din clasa în cauză – și, într-o discuție moderată și civilizată, le-ar fi explicat cum să procedeze. În opinia sa, o relație strânsă între părinți și școală este esențială pentru binele copiilor, mai ales în cazul unor tragedii. 

3. Aparținătorii victimelor: 

Aceeași lipsă de comunicare o resimte și Éva Pakot, mama lui Dávid. 

Éva Pakot este profund recunoscătoare psihologilor, consideră că aceștia au făcut totul voluntar, fără constrângere și îi este recunoscătoare și lui Mónika Sipos, capelanul spitalului. Membrii familiei sunt încă profund afectați de ceea ce s-a întâmplat, toți au apelat la sprijin psihologic, iar mama se află și în prezent sub tratament.

În săptămânile de după tragedie, a observat o creștere dramatică a nevoii de sprijin psihologic în rândul elevilor, nu doar în școlile afectate, ci în tot orașul. Programările au devenit tot mai greu de obținut.

Despre Liceul de Artă „Palló Imre” vorbește cu recunoștință: mediul familial și apropiat l-a ajutat pe Dávid. Și-ar înscrie din nou copilul acolo. Despre liceul „Tamási Áron” nu poate spune același lucru. Comunicarea a fost, în opinia ei, deficitară. Directorul a sunat-o abia la două săptămâni după tragedie, invocând că nu avea numărul ei de telefon.

Procesul de doliu este îngreunat și de anchetele juridice prelungite, de amânări repetate și strămutări ale procesului. Se teme că, în final, cazul nu va avea consecințe semnificative.

„Dacă au îndrăznit să facă greșeală după greșeală pe șantierul din centrul orașului și nu i-au mutat pe copii din internat măcar pe ultima săptămână în ciuda semnalelor de alarmă ale elevilor, atunci vor putea mușamaliza și cazul acesta.” 

Pedepsirea responsabililor nu i-ar aduce fiul înapoi, iar autoritățile și conducerea școlii vor învăța din acest caz doar dacă se clarifică ce a dus la tragedie și cum pot fi prevenite asemenea situații. Dezastrul de la Praid, evacuarea în ultimul moment a Liceului „Eötvös József”, înainte de începerea anului școlar din motive de siguranță, sugerează că încă nu au învățat nimic, crede ea..

Am cerut un punct de vedere de la Liceul „Tamási Áron” și ne-au fost solicitate întrebările în scris. Le-am trimis în aceeași săptămână, iar marțea următoare directorul mi-a promis că va răspunde telefonic a doua zi. În cele din urmă, după ce i-am trimis un e-mail de reamintire vineri, directorul adjunct m-a sunat pentru a-mi spune că solicită publicarea următoarei declarații: „Nu sunt în măsură să ofere un răspuns concret în termenul specificat”. 

4. Profesorii

Diriginții lui Dávid și al lui Orsolya sunt de acord că nu întotdeauna este nevoie de psihologi. Ambii au mai trecut prin situații în care un elev le-a murit. Nu au apelat niciunul la ajutorul psihologilor pentru propriul doliu, dar au colaborat profesional cu consilierii școlari pentru binele copiilor. Potrivit lui Géza Dávid, aceștia le-au oferit mult ajutor, dar „chiar dacă vine psihologul lui Dumnezeu, în cele din urmă fiecare trebuie să-și prelucreze propria durerea în felul său”.

Deoarece nu toți copiii au resimțit trauma la fel, fiecare trebuia tratat individual, au subliniat ambii profesori.

Géza Dávid a observat că evenimentul le-a afectat în principal pe fete și pe cei din internat pentru că „ei erau non stop împreună”. Nu doar că și-au pierdut-o pe Orsi, ci au fost despărțite, ajungând la internate diferite, în alte sisteme, cu reguli noi.

După ce au constatat că elevii din Odorhei nu mai aveau nevoie de ajutor, au lucrat separat cu cei din internat, a spus Katalin Molnár.

În clasa lui Dávid, doi-trei elevi au apelat la psiholog, unii timp de mai mulți ani. Fiind în ultimul an de liceu, examenele au amânat procesarea emoțională. După bacalaureat, au simțit nevoia să vorbească despre ce s-a întâmplat. Doar că acest lucru nu mai era posibil în cadrul instituțional al școlii.

L-au comemorat pe Dávid și până acum, ori de câte ori au putut: la ceremonia de absolvire, au avut grijă să-l pună în fotografii; festivitatea de absolvire a fost și festivitatea lui, iar cu o zi înainte, au fost la cimitir împreună cu dirigintele. Câțiva dintre ei au făcut același lucru și la comemorarea de un an.

Géza Dávid spune că, și astăzi, unii elevi nu au depășit complet trauma. Când subiectul revine, durerea se vede pe chipurile lor. El continuă să discute individual cu cei mai afectați.

În ceea ce privește pregătirea profesorilor și a diriginților pentru intervenția de criză, dirigintele Géza Dávid consideră că pe unii îi poate ajuta, pe alții nu. El are încredere în cei 40 de ani de experiență ai săi și crede că, în general, de cursurile de formare profită doar formatorii. 

Ar fi nevoie de cursuri practice 

Aici nu e de acord cu profesorul și cu directorul de la Liceul „Palló”, care consideră că în România nu numai formarea diriginților – care, de altfel, este o sarcină educațională și administrativă complexă – ci și formarea profesorilor în general se află încă într-un stadiu, să zicem, incipient.

Ar fi nevoie în special de cursuri practice care să abordeze evenimente reale, concrete, cu care un profesor sau un diriginte se poate confrunta în timpul carierei sale. Există multe cursuri de formare teoretică, dar majoritatea se referă la cazuri individuale.

„La cursurile de formare nu primesc răspuns la ce trebuie să fac când un copil face o criză de nervi și se lovește cu capul de pereți. Încerc să-l liniștesc și să-l calmez în timp ce ceilalți 24 de copii privesc”, ne spune o învățătoare. 

Melinda Simó spune că există o cerere pentru cursuri de formare în domeniul gestionării crizelor și conflictelor. Acest lucru este confirmat și de faptul că Vidia Negrea a fost recent invitată la școală în cadrul unui proiect la care au participat 22 de profesori. A anunțat cursul pe grupul de profesori de la Liceul „Palló” și, până când a ajuns de la birou la școală, toate locurile s-au ocupat.

Uitându-se în urmă, consilierul școlar ar fi acționat diferit în ceea ce privește intervenția de criză: ea recunoaște că ar fi acordat mult mai multă atenție intervenției de criză pentru profesori.

5. Învățătoarea

Pentru copiii mici cele mai importante lucruri sunt siguranța și stabilitatea, spune Anna Bardóczy, învățătoare la Liceul de Arte „Dr. Palló Imre”. Ea avea clasa a II-a când internatul s-a prăbușit. Luni seara, în noaptea tragediei, ea se gândea deja la ce să le spună copiilor a doua zi. Este convinsă că situațiile dificile și problemele ar trebui discutate cu copiii mici, dar la nivelul lor și atât timp cât este necesar. Cei mici nu înțeleg neapărat ce se întâmplă în jurul lor, dar simt că ceva este ciudat sau neobișnuit și percep tensiunea adulților.

În ziua respectivă, învățătoarea a adaptat lecția în întregime la nevoile emoționale ale copiilor. Au încercat să găsească răspunsuri la fiecare întrebare. Copiii au pus întrebări precum: pot să ajute?, au voie să se distreze?.

A trebuit să-i liniștească, spunându-le că erau în siguranță, că părinții, rudele, doamna învățătoare și ceilalți profesori au grijă de ei. Că este în regulă să fie triști, au voie să glumească și să se simtă bine. Deoarece elevii din clasa a II-a nu pot încă să-și descrie sentimentele în cuvinte, au desenat, iar dacă au apărut întrebări în legătură cu acest lucru, au întrerupt lecția pentru a discuta despre asta până când au epuizat subiectul.

I-a rugat pe părinți să fie atenți la modul în care vorbesc despre acest eveniment în fața copiilor: să nu-i sperie și să nu caute cu furie pe cineva pe care să dea vina. Pentru că, pe lângă anxietate, era evident că elevii începuseră să-i imite pe adulți și deveniseră agresivi unul față de celălalt în activitățile pe echipe și în jocurile de echipă.

Și profesorii ar trebui sprijiniți 

Consilierul școlar repartizat clasei i-a vizitat miercuri pentru a organiza o sesiune de sprijin. Învățătoarea a considerat activitatea utilă dar, deoarece persoana era străină, copiilor le-a luat ceva timp să se obișnuiască cu ea și a rămas prea puțin timp pentru activitatea propriu-zisă, pentru ca ei să vorbească despre ceea ce simt. În opinia învățătoarei, ar fi fost mai potrivită o sesiune mai lungă, de două ore.

În același timp, ar fi fost absolut necesar să se organizeze o ședință comună cu profesorii, în cadrul căreia aceștia să poată discuta, în prezența unui specialist, îndoielile și sentimentele lor cu privire la ceea ce s-a întâmplat.

Perioada de procesare cât timp s-au pus întrebări a durat până la festivitatea de Crăciun a clasei, când copiii s-au relaxat complet. După ce au văzut lucrările lui Dávid la expoziția de Crăciun – ce băiat zâmbitor era și ce lucrări frumoase realizase, au spus că vor face și ei lucrări asemănătoare și apoi subiectul a fost parcă suflat de vânt.

Fisuri în pereți 

Dirigintele lui Dávid consideră că o astfel de tragedie este cu atât mai traumatizantă deoarece copiii de astăzi sunt protejați de moarte. Nu sunt duși la înmormântări, nu sunt confruntați cu faptul că viața este finită, că acest lucru e dureros, dar există ritualuri care îi ajută să treacă peste momentele dificile. Jocurile pe calculator dau, de asemenea, impresia că personajul tău a murit, dar poate fi readus la viață, că „atâta timp cât lumea există, trăim și noi”. 

Din acest motiv, tinerii nu vor fi suficient de rezilienți și nu vor fi capabili să facă față unor astfel de situații. În opinia sa, acesta este unul dintre motivele sinuciderii în rândul tinerilor: se prăbușesc când se întâmplă ceva grav.

La pragul dintre copilărie și maturitate, când li se întâmplă ceva, ei regresează și devin din nou foarte copilăroși. Se așteaptă cu adevărat ca adulții să le ofere siguranță și îndrumare pas cu pas. 

Iar acum tragedia lui Dávid i-a zguduit în mai multe rânduri pentru că – așa cum au subliniat ambii diriginți – acesta nu a fost un accident de mașină, ar fi putut fi prevenit și a fost cauzat de neglijența umană.

Înainte de moartea sa, Dávid le-a spus colegilor săi că pereții din cămin erau crăpați. După incident, ei i-au povestit acest lucru dirigintelui. Mama băiatului a declarat că acesta nu i-a spus nimic, dar i-a spus bunicii sale, care l-a liniștit spunându-i că școala nu se va prăbuși, deoarece, atunci când satul a fost asfaltat, casele s-au zguduit și pereții, la fel, s-au crăpat. 

Așadar, a existat un semn, iar încrederea copiilor în adulți a fost zdruncinată, continuă dirigintele. Multe lucruri au fost zdruncinate, iar cazul a fost foarte complex. S-a zdruncinat credința lor în siguranța lumii, în justiție și în adulți. Au trecut doi ani și încă nu este clar ce s-a întâmplat acolo. Ai senzația că vor să dea vina pe cineva, că își pasează responsabilitatea unul altuia. A fost șocant ca tragedie, ca deces, dar cred că a zguduit și alte lucruri, la alte niveluri, concluzionează profesorul.

 Cifrele

Sesiunile de lucru nu au fost distribuite în mod egal între consilierii de pe listă: unii au primit mai multe solicitări individuale, în timp ce alții nu au primit niciuna. În unele cazuri, au început seria de consiliere personală. (Deși mulți dintre ei au calificări în psihologie, consilierii școlari nu pot desfășura terapie în această calitate sau, mai exact, nu o pot numi terapie, ci trebuie să utilizeze termenii de „consiliere” sau „ședințe de consiliere” – nota. red.)

Până la sfârșitul lunii februarie, când situația începuse să se normalizeze, un total de 350 de elevi și 48 de profesori au beneficiat de intervenție de criză în grup, iar 32 de elevi, 18 profesori și 11 părinți au solicitat și au beneficiat de consiliere individuală de 76 de ore în total, conform procesului-verbal din 1 martie. Consilierea individuală a continuat și ulterior, iar povestea prăbușirii a revenit în atenția elevilor tot restul anului, dar începând din primăvară, numărul cazurilor a scăzut semnificativ, iar situația a revenit încet la normal.

Aceste cifre reflectă doar asistența oferită de consilierii școlari; ele nu includ asistența oferită de membrii colegiului psihologilor, anumiți preoți din mediul rural, foști consilieri școlari sau psihologi privați sau profesioniști în domeniul sănătății mintale, spune Katalin Molnár. Ea subliniază că nu numai consilierii școlari sau psihologii pot interveni în situații de criză; profesioniștii din domeniul sănătății mintale, preoții etc. pot să acorde, de asemenea, prim ajutor psihologic. De fapt, consideră că fiecare județ are nevoie de o echipă multidisciplinară care să poată interveni nu numai în crizele care afectează copiii.

La Praid, au participat la sesiuni de grup în total de 320 de copii din 16 clase, 28 de profesori și 15 părinți, pe parcursul a două zile. Sesiunile au fost conduse de 7 consilieri școlari: doi colegi locali și cinci din zona Odorheiului. După eveniment, 10 copii au beneficiat de consiliere individuală, iar un copil a solicitat din nou acest serviciu în următorul an școlar.

E nevoie oare de reglementări?

Deși în România nu există un protocol specific de intervenție psihologică în situații de criză, există referiri în acest sens în legea educației și în ordinele ministeriale. 

După cum ne-a informat Ionela Tudor, președinta Colegiului Psihologilor Harghita, există un acord național de cooperare cu serviciul pentru situații de urgență în baza Ordinului 203/17.09. 2010, care intră în vigoare în cazul unui cod roșu, adică a unui dezastru sau incident în care numărul victimelor depășește zece persoane. La nivel județean, sunt înregistrați psihologii voluntari care își oferă ajutorul în cazul unui cod roșu. 

Dar, după cum arată tragedia de la internat și dezastrul de la Praid, intervenția în situații de criză este necesară nu doar atunci când există peste zece victime. Legislația care reglementează activitatea consilierilor școlari a fost recent modificată. În timp ce anterior un consilier școlar trebuia să se ocupe de cel puțin 800 de copii, acum se poate ocupa de maxim 500, adică au fost scoase posturi noi la concurs. 

Un specialist vizitează o dată pe lună instituțiile de învățământ care au rămas fără consilieri școlari din cauza acestei modificări, iar școlile și grădinițele pot solicita asistența lor în cazuri urgente. Această lege definește situația de urgență: hărțuire gravă, tentativă de suicid sau tendințe suicidare, deces, boală gravă sau intervenție în situații de criză, spune Irén Ottília Szabó.

Majoritatea interlocutorilor au fost de acord că ar fi nevoie de un fel de reglementare legată de modul în care trebuie să se desfășoare intervenția în aceste situații. La centrul județean de consiliere se ia în considerare, de asemenea, elaborarea unui protocol și constituirea unei echipe, însă există numeroase obstacole. De exemplu, distanța: este greu să intervii de la distanță, nu e ușor să intervii întotdeauna nici când ești aproape, din cauza implicării personale. Deoarece fiecare criză este diferită, au convenit cu consilierii că vor interveni dacă va fi necesar, bazându-se pe lecțiile învățate din ultimele două cazuri. Cheia este munca în echipă, a spus ea.

Zsuzsanna Szalay, care s-a ocupat de intervenția de criză la Colegiul Reformat, ne-a relatat că, din cauza sentimentelor personale care o încercau și a psihozei în masă – deși există tehnici pentru astfel de situații –, i-a fost foarte greu să se distanțeze de propriile emoții și să devină o sursă de sprijin pentru ceilalți. „A fost o tensiune emoțională enormă”, spune ea. S-au înscris la consiliere individuală mai mulți copii și profesori, iar ea chiar s-a îmbolnăvit în februarie. În schimb, în Praid, unde nu a fost atât de implicată afectiv, munca ei a fost mult mai ușoară.

Chiar a luat în considerare să-și aprofundeze cunoștințele în acest domeniu, dar cea mai apropiată oportunitate de a participa la un curs de formare în limba maghiară se află în Ungaria.

„Ar fi minunat să existe un program elaborat pas cu pas, pentru că atunci când și tu ca profesionist te afli în stare de șoc, ai putea urmări ceea ce trebuie să faci și nu mai trebuie să te gândești la asta, ceea ce reprezintă o povară suplimentară”, spune ea.

Opinie de director

Gábor Zoltán Gergely, directorul Liceului „Dr. Palló Imre”, este de asemenea de acord că un protocol de intervenții în situații de criză ar fi binevenit, iar conducerea să nu fie nevoită să ia măsuri pripite când apare problema. Potrivit directorului școlii, ar fi benefic și dacă nu s-ar tăia finanțarea pentru educație, deoarece clădirile vechi sunt greu de întreținut, în special cele aflate în proprietatea statului. Dacă școala ar fi avut propriile facilități de cazare, s-ar fi putut evita pierderea elevilor. Construcția unei astfel de clădiri este însă o speranță foarte îndepărtată.

După prăbușirea internatului, o altă problemă pentru el a fost să asigure pe toată lumea, de la elevi la profesori, că fisura dintr-unul din pereți fusese verificată de experți și că nu era atât de gravă încât să cauzeze prăbușirea clădirii.

Ar fi ideală înființarea unei echipe multidisciplinare în fiecare județ, adică a unei echipe de intervenție permanente pentru situații de criză, formată din mai mulți specialiști de sprijin și asistență, susține Katalin Molnár. Eficiența muncii echipei de sprijin formată din specialiști din diverse domenii ar fi combinată și ar putea fi aplicată nu numai copiilor, ci și adulților. O astfel de echipă există de exemplu în județul Békés din Ungaria. 

Praid, unde măcar în școală nu domnește apa

Intervenția de criză a fost perfecționată în timpul dezastrului minier de la Praid. Deoarece nu au existat victime, planificarea a fost ceva mai ușoară. Și în acest caz s-a intervenit imediat și s-au organizat consultări cu profesorii și părinții, psihologii contribuind la calmarea anxietății adulților.

Seara zilei de joi seara, 29 mai, a marcat punctul culminant al tragediei de la Praid, când a devenit clar că ocna Telegdi a salinei nu putea fi salvată, pârâul Corund se întorsese în albia sa, iar mina fusese complet inundată. 

În Praid, atât în rândul copiilor cât și al adulților domnea apatia, descurajarea și tensiunea surdă. 

Rita Balázs-Györfi, directoarea adjunctă a Școlii Generale „Áprily Lajos” din Praid, s-a simțit descurajată și și-a pus de nenumărate ori întrebarea „cum s-a putut întâmpla așa ceva?”. 

Consiliera școlară Judit Maksai a simțit, de asemenea, că în acele zile în care apa se revărsa în mină, își pierduse puterea și nu mai avea chef să facă nimic. Lucrând cu copiii, a simțit că această stare se răspândise și la ei, de la adulți, că nu-și găseau locul și erau foarte tensionați. Spune că după-amiaza zilei de joi, ziua în care mina a fost inundată, a trecut în această stare de apatie. Cu toate acestea, știind despre intervenția de criză care a avut loc la Liceul „Tamási Áron” și pe baza asistenței masive oferite la acel moment, primul ei reflex ca profesionistă a fost să ceară întăriri, spune ea. 

Stând în cancelaria școlii, auzind cu o ureche discuțiile dintre profesori, cum se ajută reciproc cu supliniri, așteptând o fetiță în fața cabinetului medical școlar, care vorbește, dar are nevoie de analgezic, străbătând micul labirint din curtea școlii renovate, dar care păstrează încă elementele tradiționale, mă încearcă sentimentul că elevii din Praid sunt norocoși. Vă spun imediat și de ce.

Practici băbești și cereri de ajutor din afară 

„Până a doua zi dimineață, reușisem să mă adun suficient” încât, împreună cu directorul adjunct, care este și psihoterapeut calificat, au redactat un protocol scris, care a fost trimis în aceeași zi colegilor profesori și părinților de pe grupurile online și din listele de corespondență. 

Le-au cerut colegilor lor, chiar cu riscul de a intra în conflict, să nu dea teste în ziua respectivă. Au dorit să dedice acea zi procesării emoțiilor, deoarece un copil aflat într-o stare emoțională tulburată, anxioasă, nu poate avea performanțe bune; trebuie restabilit sentimentul de siguranță și redusă tensiunea înainte să apară simptomele mai grave.

„Suntem norocoși pentru că mulți dintre colegii noștri profesori au și specializare în psihologie, iar mulți alții, fie instinctiv, fie pe baza studiilor lor, simt că trebuie să ofere sprijin în astfel de situații”, spune Rita Balázs-Györfi, directoarea adjunctă.

Directoarea adjunctă consideră că este important să se discute mult cu elevii despre aceste potențiale situații de criză. Cum să se pregătească pentru ele, ce să facă în astfel de situații și, în opinia sa, atitudinea că există o ieșire din orice situație ar trebui să facă parte din programa școlară.

Problema apare atunci când ni se pare că totul a luat sfârșit. Însă, în realitate, nu e așa. În orice situație, oamenii au de ales și trebuie căutate soluții, subliniază ea.

Evaluarea necesităților

Vineri, au analizat cine ar fi interesat să participe la discuții. Și-au întrebat colegii și i-au întrebat și pe părinți dacă ar dori să participe la o astfel de sesiune de grup.

Părinții din Ocna de Jos (instituțiile de învățământ din Ocna de Sus, Praid și Ocna de Jos aparțin, din punct de vedere juridic și instituțional, Școlii Generale „Áprily Lajos” din Praid) au solicitat, de asemenea, să poată participa la discuții. Părinții din Ocna de Sus și Praid nu au solicitat, dar cele 28 de cadre didactice din școală au susținut ideea unei intervenții de criză pentru profesori.

Activitățile

În weekend, Judit Maksai, psihologul local, a întocmit un program în funcție de vârsta copiilor cu care doreau să lucreze consilierii voluntari, iar intervenția a avut loc luni și marți. 

Au existat diferențe mari între clase. În unele cazuri, tensiunea nu mai era vizibilă datorită intervenției eficiente a profesorilor locali de vineri, iar tot ce mai rămânea de făcut era să se joace. „Evident, aveam în repertoriul nostru jocuri specifice care ajută la dezvoltarea siguranței emoționale și la scoaterea la suprafață a problemelor ascunse”, spune Judit Maksai.

Prin ochii copiilor de clasa a VIII-a, am înțeles prea bine ce am pierdut

Discutăm cu două fete din clasa a VIII-a, fără prezența adulților, despre efectele intervenției de criză. 

Nu s-a simțit bine în ziua în care salina s-a umplut de apă. A fost tristă pentru că știa că „nu există cale de ieșire, dar eu m-am gândit că dacă oamenii se unesc și vom fi perseverenți, cred că tot vom reuși să obținem ceva”. „Am simțit și în sat că atmosfera nu mai era ca înainte”, spune Andrea Boglárka Székely. 

Renáta Engi era și ea deprimată, deoarece familia ei avea multe legături cu mina. Simțea foarte acut cât de mult îi afecta asta pe tatăl și bunica ei. „Nici eu nu am fost cea mai fericită din lume”.

„Noi aveam o pensiune și se bănuia deja demult că asta se va întâmpla cu salina, nu a venit brusc. Dar când s-a întâmplat, am fost foarte deprimată. Cu mintea de clasa a VIII-a, înțelegeam deja ce pierdusem.”

Au considerat utilă intervenția de criză, au putut să-și exprime sentimentele, gândurile și temerile legate de închiderea salinei și s-au putut asculta unii pe alții. Avantajul a fost că adesea se regăseau în relatările colegilor, ceea ce i-a ajutat să-și exprime propriile sentimente:

„Exact așa am simțit și eu. Au fost și persoane care nu au fost atât de atașate de salină și deci, nu au fost atât de afectate de această poveste”, spun ele.

La început, toată lumea din sat se temea de ce se va întâmpla, dar acum această teamă s-a potolit și spun că nu mai este un subiect de discuție zilnic. La acea vreme, toată lumea simțea această stare apăsătoare, depresivă, pentru că toți iubeau salina.

Când trebuie să fii mai atent la profesori

Cazul din Praid a fost diferit de cel din Odorheiu Secuiesc, deoarece profesorii au fost mult mai afectați de dezastru decât copiii, iar pentru ei au fost organizate și sesiuni de grup, spune Zsuzsanna Szalay, consilieră și psihologă la Colegiul „Baczkamadarasi Kiss Gergely”.

Ea și colega sa, Andrea Varga, au condus sesiunea despre care colegii lor au spus, dar și ele au simțit că a fost extrem de eliberatoare. Directorul adjunct și consilierul școlar au participat, de asemenea, în calitate de cadre didactice.

Zsuzsanna Szalay a spus că participanții erau cuprinși de un puternic sentiment de recunoștință și că, din punct de vedere profesional, a fost o experiență pozitivă și încurajatoare pentru ea.

A fost, de asemenea, încurajator să îi vadă pe copiii triști din timpul sesiunilor care s-au eliberat de durere și au ieșit afară la fotbal în pauză. „Cădem, ne rănim, ne scuturăm de praf și mergem mai departe: viața vrea să trăiască, viața continuă”. 

Acest fenomen poate fi explicat și prin diferența dintre doliul copiilor și cel al adulților, spune Judit Maksai. Copiii nu suferă continuu; uită de ei prin joacă, apoi devin din nou triști, apoi se joacă din nou, chiar și atunci când are loc un deces în familie, explică ea. 

Cadrele didactice din Praid simțeau deja o tristețe de fond, „procesul de doliu începuse deja în noi din cauza stării colegului nostru bolnav în fază terminală, la care s-au adăugat durerea, amărăciunea și furia cauzate de pierderea salinei”, explică psihologul și directorul adjunct din Praid. 

Rugăciunea și recunoștința ca mecanisme de coping 

Enikő Moldován, învățătoare care a participat la sesiune în calitate de cadru didactic și părinte, a adăugat că aproape toți profesorii au legături cu turismul din Praid, mulți dintre ei conducând pensiuni, ceea ce le-a provocat îngrijorare. 

Profesoara a spus că soluția ei a fost de la începutul anului, să înceapă ziua cu un cerc și să se roage împreună cu copiii. În fiecare dimineață, decid împreună pentru cine să se roage și de ce. În timpul dezastrului minier, au inclus și mina în rugăciunile lor. Pentru ea, momentul cel mai greu a fost când a trebuit să răspundă la întrebarea „noi ne rugăm, dar de ce s-a umplut totuși salina de apă?” 

„Iar la asta, le-am spus că Dumnezeu ne-a protejat de ceva mai rău, pe care noi nu-l puteam vedea.” 

Prin credință și recunoștință, a reușit ea să rămână fermă pe poziții și neclintită într-o situație familială dificilă. Ea poate fi un model autentic pentru copii în ceea ce privește utilizarea rugăciunii și a recunoștinței ca mijloace de reducere a tensiunii și de menținere a sănătății mentale.

Decorațiune în școala din Praid.

Potrivit directoarei adjuncte, depășirea problemelor prin abordare pozitivă religioasă este asociată cu un nivel mai scăzut de depresie, mai puțină anxietate și o calitate mai bună a vieții.

Pe copii îi afectează în special tensiunea părinților

Potrivit învățătoarei, tensiunea resimțită de părinți are un impact major asupra copiilor. Multe persoane, inclusiv colegii profesori, se tem de război, iar copiii sunt expuși la prea multe știri. În clasa ei, copiii care erau mai anxioși erau cei care aveau deja un fel de problemă sau ai căror părinți erau, de asemenea, mai predispuși la anxietate, de obicei 2-3 copii din clasă.

Atitudinea de a căuta o soluție, opțiuni de supraviețuire și reducerea stresului negativ poate ajuta copiii să facă față situațiilor de urgență majore mai târziu, spun reprezentanții școlii, în cadrul discuției noastre. 

Toată lumea din Praid este de acord că ar fi bine să se elaboreze protocoale de urgență care să poată fi utilizate, dar consilierii școlari sunt deja suprasolicitați. Niciunul dintre ei nu știe despre schimbul de experiență între județe sau despre un protocol național de intervenție în caz de criză, iar cooperarea între județe între centrele de consiliere „abia a început să se pună în mișcare”.

Directoarea adjunctă recomandă ca fiecare instituție să-și elaboreze propriile proceduri, nu numai pentru incendii și inundații, ci și pentru situații în care sufletul este în pericol în perioadă de criză.

Cel mai bun remediu e prevenția

Sunt de acord cu Vidia Negrea că prevenția este importantă, motiv pentru care utilizează așa-numitele cercuri proactive. Încep orele de dirigenție cu cercurile „Ce mai faci?”. Consideră că este important să învețe mecanisme de coping și folosesc, de asemenea, tehnici restaurative pentru gestionarea conflictelor în clasă, deoarece activitățile și protocolul emis anterior au fost, de asemenea, elaborate pe această bază. Școala s-a alăturat și programelor Boldogságóra și Sulinyugi, având ca scop reducerea stresului, în special în rândul elevilor din clasa a VIII-a.

În momentul elaborării acestui articol, mai multe persoane au considerat că nu ar trebui să redeschidem rănile vechi, deoarece timpul le vindecă pe toate. Cu toate acestea, pe baza discuțiilor cu experții și persoanele afectate, precum și a literaturii de specialitate, efectele benefice ale timpului pot fi atinse numai dacă persoana aflată în criză primește o formă de „remediu” pentru durerea sa, iar noi învățăm din greșeli și conștientizăm oportunitățile de remediere. 

Articolul a fost realizat în cadrul proiectului „Educație media pentru sănătatea mintală”, demarat de Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul UNICEF în România. Opiniile exprimate în acest material aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția CJI sau UNICEF în România.

Fotografii: Pál Edit Éva. Imagine introductivă realizată de Ágnes Szucher.

The post Ce pot face adulții când lumea se prăbușește peste copii? appeared first on Átlátszó Erdély.

Trăiește în condiții ordonate, hainele îi sunt curate, casa lor este impecabilă. Dansează cu pași ușori, este inteligentă, amabilă și politicoasă. Are un singur defect: s-a născut în locul nepotrivit. Ne întâlnim în ultima zi a simulărilor Evaluării Naționale, ziua în care a pășit pentru prima dată în clădirea principală a școlii sale. Până atunci, ea frecventase aceeași instituție, dar în clădirea mult mai modestă a școlii din „cartierul romilor”.

Asta s-a întâmplat acum patru ani, dar încă îmi amintesc expresia de pe fața fetiței când s-a închis în sine la auzul întrebării, cu chipul întunecat de o tristețe neputincioasă față de nedreptatea pe care o suferise. 

În școala Laurei din Secuime, în „elegantul Odorhei”, se practică educația segregată și azi, la fel ca în multe instituții de învățământ din Transilvania și România. Acest lucru se întâmplă în ciuda faptului că legea interzice separarea copiilor pe orice bază în cadrul sistemului de învățământ dacă se face contrar voinței lor.

Dar astăzi am vrut să vă povestesc despre ceva mult mai vesel. Imaginați-vă că există un loc în care chiar și Laura are o șansă și toată lumea poate beneficia de acest lucru. Acest loc se află în mijlocul Secuimii, în ținutul tăietorilor de lemne, cum era numit odinioară, iar acest sat renumit în întreaga lume se numește Zetea. Desigur, nici aici nu este totul perfect, dar în Zetea, necesitatea și viața au dus la niște decizii înțelepte care ar putea fi interesante chiar și la nivel internațional.

Această versiune este o adaptare prescurtată a materialului publicat inițial in limba maghiară.

Nu a fost ușor să punem cap la cap această poveste, pentru că balaurul cu șapte capete s-a rătăcit, prințesa s-a supărat, toba mică s-a rostogolit și țigăncile au picat din cer, așa că fiți atenți! 

Segregarea cu șapte capete 

A fost odată ca niciodată un balaur numit segregare. Apărea peste tot pe unde trăiau romii și, oricât de mult s-ar fi luptat împotriva lui prin foc, sabie și lege, el își ridica mereu capul. Îi plăcea în special să cucerească orașele. În județul Harghita, a cucerit mândra reședință de județ Miercurea Ciuc, elegantul Odorhei și mai puțin elegantul Gheorgheni, în rapidă dezvoltare.

Nu conta că aceste orașe erau binecuvântate cu tot ce era bun pentru că fiecare mic baron încerca să le facă pe plac, dar un sat, o comună, a reușit totuși să învingă monstrul. Despre asta este vorba în această poveste.

În Zetea locuiau mulți romi. Sau poate că nu. Sau, ei bine, nu știu. Să vă explic: majoritatea locuiau într-un loc numit În spatele barajului, adică Gátmege sau Gátmegett, sau poate Gátmögött în maghiară, care era separat de restul satului de râul legendar, Târnava Mare. Da, dar acești romi au plecat în străinătate pentru că le era rușine să fie numiți țigani, și au început să se numească maghiari și să trăiască ca ne-romii. Au fost ajutați în acest sens de convingerea că oricine se declara maghiar, și nu rom sau țigan, primea mai mult aur din programul guvernului maghiar.

Așa s-a întâmplat și minunea

că la recensământul din 2021 doar 4 dintre ei s-au declarat romi, însă la școală au fost înmatriculați 26 de elevi romi. Dar cercetătorii spun că în satul de 4000 de locuitori trăiau cel puțin 400-450 de romi. 

Chiar dacă se declarau maghiari și purtau cu mândrie straiele populare secuiești atunci când își permiteau, toată lumea din sat știa că erau romi, iar dacă nimeni nu îi întreba, ei se numeau țigani sau romi.

Locuiau în trei locuri diferite și nu socializau între ei. Majoritatea locuiau în ghetoul Gátmegett. Doar câteva familii locuiau într-un loc numit Hegyben și se spunea că erau scandalagii. Adică, aveau o reputație proastă în trecut, dar recent au încercat să facă afaceri cât de cât legale. Nu știu cu adevărat, pentru că nu îi cunosc, am auzit doar despre ei. 

Ceilalți locuiau pe strada Cigány, cunoscută astăzi ca strada Sfântul Emeric. Această stradă, formată din colibe mici și barăci improvizate, este situată în partea de sus a localității Zetea, la capătul satului. Erau corturari, dar nu la fel de bogați ca cei care construiseră palate în Atid, de-a lungul râului Niraj sau pe malul Arieșului. Deși în alte zone din Transilvania, corturarii și gaborii se află în vârful ierarhiei sociale rome, în Zetea și în Ciuc ei reprezintă o clasă mai puțin înstărită.

Personajele:

Enikő Abrán, directorul școlii P. Boros Fortunát; Elemér Sebestyén, directorul adjunct, fost director și consilier local; András Kacsó, fost director adjunct; Csilla Dimén, profesoară de limba engleză; Attila Nagy, primar; cadrele didactice ale școlilor primare de pe strada Tófalva și stada Belső; angajații Caritas Alba Iulia: Norbert Tókos, István Sándor, Kinga Noémi Varga, Alexandra Benedek; familia Simon; copiii. 

Organizarea circumscripțiilor este un subiect tabu în Zetea. Ca jurnalist, nu mi-a fost niciodată atât de greu să relatez despre o poveste de succes. Indiferent pe cine întreb, fie pretind că nu au auzit de circumscripții, fie nu vor să vorbească despre asta, inclusiv factorii de decizie. Prima persoană care a avut curajul să explice ce s-a întâmplat și de ce este directorul adjunct, Elemér Sebestyén. 

De aici el continuă povestea: 

– Când școala din Alszeg s-a închis din cauza scăderii numărului de elevi înscriși, toți părinții romi au vrut să-și înscrie copiii la școala de pe strada Belső, unde jumătate din clase erau compuse din elevi romi.

Părinții maghiari au început să-și ducă copiii la cealaltă școală. Desigur, nu au spus deschis de ce, invocând diverse motive, cum ar fi faptul că bunicii lor locuiau acolo și copiii puteau merge acasă la prânz sau că frații lor frecventau deja acea școală. Când un părinte care locuia vizavi de școala de pe strada Belső a venit și a cerut ca copilul său să fie transferat la școala din Tófalva, motivul a devenit evident. Ne-am dat seama că trebuia să facem ceva.

A fost o perioadă în care jumătate din clasă era formată din romi. A fost o învățătoare care bea, uneori dispărea săptămâni întregi și ea a avut o clasă de romi timp de un an. Dar romii erau indignați de faptul că erau segregați; nu voiau să fie într-o clasă separată, voiau ca și copiii lor să frecventeze școala de pe strada Belső. 

Nu-i bine ca elevii romi să învețe separat 

pentru că atunci nu se conformează normelor majoritare în ceea ce privește cerințele școlare, continuă directorul adjunct. Dificultatea de adaptare provine din faptul că unii au tradițional un ritm de viață diferit; la vârsta de 17-18 ani, abandonează școala de exemplu din cauză că fetele rămân gravide. În prezent, avem o elevă care a anunțat că îi crește burta și că nu va mai veni la școală.

Există un program care oferă o bursă de 700 de lei tinerelor mame care frecventează școala, dar, de cele mai multe ori, indiferent cât de mult încercăm să le convingem, ele sunt prea rușinate să revină la școală. 

Am avut o elevă inteligentă care învăța exclusiv la școală. Nu primea niciun sprijin de acasă și a picat clasa a cincea pentru că părinții ei au dus-o la lucru în Polonia în luna mai. Nu a putut să susțină lucrările semestriale, fără de care nu putea absolvi, iar același lucru s-a întâmplat și în anul următor. Dacă părinții ei ar fi lăsat-o să meargă la școală în mod regulat, ar fi putut chiar să termine liceul pentru că avea capacitatea necesară, concluzionează directorul adjunct. 

Trebuie făcut ceva

După cum explică directorul școlii, Enikő Abrán și directorul adjunct, Elemér Sebestyén, 2019 a fost anul în care a devenit clar că trebuie făcut ceva. Aproape jumătate din clasă era formată din romi, ceea ce a dus la înscrierea a 29 de elevi în clasa A și a 13 în clasa B. Și schimbarea legii a favorizat desegregarea: dacă anterior toată lumea își putea înscrie copiii unde dorea, acum a devenit posibilă organizarea de circumscripții. Procesul a fost pus în mișcare și, după aprobarea de către inspectoratul școlar, o decizie a consiliului din 2020 a confirmat că copiii din sus de podul Gáspárok, care împarte în două așezarea romă Gátmegett, vor frecventa școala Tófalva, iar cei de la pod în jos vor frecventa școala de pe strada Belső.

Teoretic acest lucru le-a fost comunicat și părinților, dar părinții romi intervievați nu erau la curent. Când și-au înscris copiii, li s-a spus doar la ce școală și la ce învățător vor fi repartizați copiii lor, dar nu și de ce. Unii părinți romi au fost inițial supărați deoarece copiii lor trebuiau să meargă la o școală mai îndepărtată, deși frecventaseră grădinița de pe strada Belső, dar apoi au acceptat situația.

– Domnul învățător Előd de la școala Tófalvi s-a ocupat foarte bine de el, iar acum pot spune că e mai bine așa. Sub îndrumarea sa, toți copiii romi au învățat să citească și să scrie, a spus una dintre mame. Ea are mai mulți copii, care au avut probleme la școală pentru că erau romi. Una dintre învățătoare a umilit-o pe fiica ei. A pus-o să frece podeaua cu petrol în pantalonii ei albi, noi și curați și a ironizat-o pentru că s-a născut fără un braț.

Iar profesoara română voia cu orice preț să-i pice celălalt copil. Din această cauză, a trebuit să se prezinte de mai multe ori la directorul școlii. Fiica ei, care acum este în clasa a IX-a, spune că și ea a avut probleme, a fost tachinată și a trebuit să reacționeze agresiv de una sau două ori, dar de atunci nu a mai avut probleme cu agresorii. Ea intenționează să termine clasa a XII-a și studiază turismul. Mama ei o încurajează. Ea a reușit să termine doar opt clase pentru că mama ei se îmbolnăvise și, din momentul respectiv „mergeam la școală o săptămână și petreceam următoarea săptămână cu vitele”.

Conflictele etnice în școală sunt azi sporadice 

spun profesorii și învățătorii. Ei susțin, de asemenea, că elevii romi provoacă după schimbare mai rar probleme, decât anterior. Cu câțiva ani în urmă, a avut loc un incident grav, când un copil rom a înjunghiat un copil maghiar în picior cu un cuțit, dar, după ce a vizionat înregistrările camerelor de supraveghere, mama maghiară și-a retras plângerea, deoarece s-a dovedit că copilul ei îl hărțuia și îl tachina pe copilul rom de mult timp.

Există copii problematici în ambele grupuri etnice. Uneori sunt mai mulți printre maghiari decât printre romi, dar părinții maghiari au dificultăți în a recunoaște acest lucru, spune profesoara de engleză Csilla Dimén, care are în prezent între unul și trei copii romi în fiecare clasă. 

Ea a început să-i vadă pe romi într-o altă lumină când a început să organizeze colecte pentru ei împreună cu asociația Gereben. Le vede și le apreciază eforturile și îi consideră foarte ambițioși, străduindu-se să se integreze în viața școlară și comunitară. Cu toate acestea, mulți dintre ei au dificultăți la învățătură, motiv pentru care profesoara nu este neapărat în favoarea desegregării. Ea consideră că aceștia ar progresa mai bine și ar fi mai motivați dacă ar concura între ei, în loc să se confrunte cu un decalaj insurmontabil. 

Cu toate acestea, consideră că este important ca aceștia să rămână în sistemul școlar cât mai mult timp posibil, deoarece astfel, chiar dacă nu stăpânesc programa școlară în măsura necesară, pot învăța regulile vieții sociale. În opinia sa, sunt tot mai mulți copii romi care termină cel puțin școala profesională: profilul de silvicultură este avantajos în acest sens, deoarece, fiind o regiune montană, există o cerere mare de lucrători forestieri, iar copiii care termină acest program încep să lucreze cu anumite cunoștințe și experiență.

Școala a testat și învățământul segregat, 

dar experiența a arătat că atunci când numărul romilor depășește un număr critic, clasele se împart în grupulețe pe criterii etnice, iar incidentele de agresiune fizică cresc, nu numai în rândul copiilor, ci și față de profesori – relatează învățătorii despre un caz petrecut acum mai mulți ani. 

Cu toate acestea, nu se poate vorbi deschis despre acest lucru, deoarece oficial nu există romi în comună. Deoarece este interzisă prin lege, nici segregare nu există, așa că problema nu poate fi rezolvată pe această bază. Din acest motiv, nu pot aplica nici la programele dedicate romilor. De aici este frumos să câștigi față de segregare.

Directoarea spune că se luptă mult împotriva abandonului școlar și merge chiar în comuna vecină, Satu Mare, pentru a recruta elevi.

Școala din Zetelaka obține rezultate relativ bune până la clasa a VIII-a – analizând statisticile și rapoartele inspectoratului școlar, de fapt, doar la limba română apar probleme peste medie. Însă, ulterior, elevii buni sunt atrași de orașul apropiat, ceea ce creează un cerc vicios: din cauza rezultatelor slabe la bacalaureat, nici cei care ar fi fost mulțumiți de oferta profesională a școlii nu rămân aici.

O șansă pentru copiii romi. 

Conform datelor furnizate de Izsák-Székely Lóránt, inspector școlar Harghita, în acest an sunt înscriși în școlile din județ un total de 3.602 copii romi, de la grădiniță până la liceu, dintre care două treimi în zone rurale. În 19 instituții de învățământ, proporția acestora depășește 60%, ceea ce constituie segregare dacă acest lucru nu reflectă compoziția etnică a localității.

Printre acestea se numără școlile elementare din „Somlyó”, „Erdőalja” din Miercurea Ciuc, școala „Fabrica de cărămidă” și grădinița „Pitypang” din Gheorgheni, grădinița „Ficánka – Kézenfogva” din Odorheiu Secuiesc și școala generală Tompa László din „Budvár”, cu un total de 330 de elevi. Aceasta reprezintă aproape o zecime din totalul copiilor romi.

În baza cercetărilor realizate de sociologii Andrea Sólyom și Tamás Kiss familiile de romi au fost împinse tot mai mult din orașe spre rural din cauza evacuărilor și a vieții costisitoare de la oraș. De aceea, peste 2000 de copii romi frecventează instituții din mediul rural, unde suferă un dublu dezavantaj. Nivelul de pregătire a cadrelor didactice și dezvoltarea infrastructurii sunt, în general, invers proporționale cu numărul de copii romi.

În zonele rurale, 421 de copii romi frecventează instituții în care reprezintă peste 60% din efectivul de elevi, ceea ce înseamnă 16 instituții de învățământ. Aceasta include zona de acoperire a localității Cristuru Secuiesc și regiunile Ciucul de Jos și Plăieșii de Jos. Aproape jumătate dintre copiii romi înscriși în școlile rurale (920) frecventează școli în care romii reprezintă peste 30% din totalul elevilor. În zonele urbane, această proporție este de peste jumătate, adică 659 din 1.092 de copii.

Numărul în scădere al copiilor din clasele maghiare și românești obligă factorii de decizie și directorii, altfel indiferenți sau chiar rasiști, să se deschidă către comunitatea romă. Și, deși încet, se văd rezultatele deschiderii.

La ultimul recensământ, patru persoane din satul Zetelaka s-au declarat fiind de etnie romă, iar potrivit directoarei Enikő Abrán, doar 26 au ales etnia romă la înscrierea la școală. Unii părinți chiar au certat secretara pentru că i-a jignit, spunând că nu sunt țigani. „Ce limbă vorbim? Maghiară, deci suntem maghiari!”

Aceasta înseamnă, pe lângă că au identitate maghiară, și faptul că nu sunt eligibili pentru programele destinate romilor.

Directoarea spune că luptă cu înverșunare împotriva abandonului școlar și merge chiar în satul vecin Satu Mare pentru a recruta elevi.

Școala din Zetea obține rezultate relativ bune până la clasa a VIII-a – analizând datele statistice și rapoartele inspectoratului școlar, se constată că doar la limba română există probleme. După aceea, însă, elevii buni sunt atrași de orașul din apropiere, creând un cerc vicios: din cauza rezultatelor slabe la examenul de bacalaureat, chiar și cei care ar fi potriviți pentru programele profesionale ale școlii nu rămân aici.

Luptă pentru integrare în străinătate 

Este o coincidență fericită faptul că situația financiară a părinților romi se îmbunătățește exponențial datorită muncii în străinătate. Toți cei implicați, de la trecătorii de pe stradă la administratorul centrului comunitar, profesori și directori de școli, până la primar, spun că îmbunătățirea situației lor financiare a schimbat foarte mult modul în care sunt percepuți romii.

„Nu e nimic în neregulă cu ei, sunt oameni cinstiți și muncitori!”, spune o femeie în vârstă, agățând cheia porții pe strada de dincoace de râu, oarecum indignată de întrebare. O altă femeie spune că „am devenit mai empatici, ne tolerăm mai bine unii pe alții”. 

Acum 10-15 ani, romii erau asociați cu criminalitatea în discursul public din Secuime. Acum, vorbind cu mulți maghiari din Zetea, a devenit evident că nu etnia, ci sărăcia sau, eventual, mediul familial defavorizat sunt asociate cu furtul. Ei au mai spus că oamenii nu fură din răutate, ci pentru că sunt obligați să „obțină” lucruri pentru a supraviețui.

Nu am reușit să vorbesc cu niciun părinte maghiar care să recunoască că și-a transferat copiii la o altă școală din cauza colegilor lor romi. Potrivit profesorilor, aceștia nu au protestat împotriva schimbării, ci „s-au plâns doar când colegii de zece ani i-au bătut pe cei de șase ani în drum spre casă”.

Au pornit de le scene în care dădeau cu piciorul în ușa primăriei 

Când era copil, copiii romi erau „murdari, stăteau în ultima bancă și abandonau școala primară, dar astăzi situația este complet diferită” – îl presez pe primar să-mi dea un răspuns, deoarece nu vrea mai bine să spună nimic care ar putea suna negativ. Este foarte atent la situația actuală, fundamental bună, în care au investit muncă multă. Dar soluțiile se nasc numai din probleme. 

El spune că, atunci când a început să lucreze ca primar în 2012, existau probleme. În fiecare zi, grupuri de romi veneau la primărie și încercau să exercite presiuni, făcând mult zgomot pentru a-și impune voința. Atunci a întâlnit pentru prima dată problema maghiaro-romă și diferențele culturale și sociale.

El spune că nu știe prea multe despre romi, dar își dă seama că, în calitate de primar, este responsabilitatea lui să schimbe situația în interesul coexistenței pașnice; problemele nu pot fi ascunse sub preș. Dar nu poți impune majorității ceva pentru care nu este încă pregătită. El crede că zidurile trebuie dărâmate de ambele părți. 

Din acest motiv colaborează cu organizația Caritas Alba Iulia 

al cărei personal lucrează și ca mediatori în viața celor două comunități. Managerul de program István Sándor explică că organizează multe programe comune, cum ar fi programul de curățare al străzilor așezării rome, iar cu această ocazie grupul de vârstnici din Zetea gătește pentru ei, iar apoi mănâncă împreună. 

Mesajul transmis romilor este că ungurii din Zetea doresc ca așezarea romilor să fie frumoasă și ordonată și sunt dispuși să depună eforturi în acest sens. Alternativ, personalul Caritas adună și clasifică solicitările celor care locuiesc în ghetoul romilor și le prezintă primăriei. În acest fel, problemele nu sunt fragmentate și, de asemenea, ajută la formularea lor, astfel încât părțile nu numai să se asculte, ci și să se înțeleagă reciproc. 

Dar ce spun învățătorii?

În timp ce situația învățătorilor de pe strada Belső s-a îmbunătățit vizibil, învățătorii de la școala de pe strada Tófalva au fost șocați să constate că, după reorganizarea circumscripțiilor școlare, în clasele lor s-au trezit brusc cu mulți copii romi. Elevii din actuala clasă a a V-a au fost prima lui generație, iar potrivit învățătorului lor, cei cinci ani petrecuți cu cei opt copii romi, dintre care doi erau deja repetenți, „au fost dificili”. Unul dintre ei a rămas repetent din nou, în timp ce ceilalți au reușit să treacă în clasa a V-a. 

Deoarece strada Cigány și Hegy aparțin de ei, de la înființarea circumscripției, au avut mai mulți copii romi decât cei din școala de pe strada Belső.

Învățătorii de pe strada Belső, pe de altă parte, sunt ușurați. Ei spun că, pe de o parte, este foarte bine că oportunitățile de muncă în străinătate au îmbunătățit considerabil situația financiară a părinților și că nu mai există probleme de igienă. 

„Acum aproximativ zece ani, una dintre colegele mele a făcut icter pentru că avea probleme cu copiii care nu foloseau toaleta în mod corespunzător. De atunci, lumea s-a deschis pentru romi, aceștia au devenit mai exigenți, iar părinții romi vor acum să le ofere copiilor lor aceleași lucruri pe care le primesc copiii maghiari”, povestește o învățătoare.

„Spune-i doamnei că am plecat în Franța!”

Pe de altă parte, însă, rezultatul muncii în străinătate, în special în cazul corturarilor, este că ei își duc copii în Polonia sau Franța în aprilie și adesea sunt aduși înapoi abia la sfârșitul lunii noiembrie sau la începutul lui decembrie. Până atunci, nu frecventează școala și nu pot fi evaluați, ceea ce înseamnă că trebuie să repete anul precedent. Anul trecut, unul dintre elevii mei din clasa I m-a primit în sală spunându-mi că colegul său rom a fost aici, iar la plecare și-a luat rămas bun, spunând: „Spuneț-i doamnei că am plecat în Franța. Mă întorc curând”, povestește una dintre învățătoare.

O altă problemă este diferența mare de vârstă permisă de lege. Din cauza repetării anilor de studiu se întâmplă ca un copil de abia șase ani să-și admire colegul de clasă de zece ani, care este aproape un bărbat, cu părul gelat și pantofi negri lucioși, spune o învățătoare de pe strada Belső.

– Copilul de 10 ani și cel de 6 ani pot avea același nivel de educație, dar celui de 6 ani încă trebuie să i se spună povești, în timp ce cel de 10 ani este adesea preocupat de fete sau băieți, iar în doi sau trei ani se va căsători, se plânge un cadru didactic de pe strada Tófalva.

Vor segregarea înapoi

Dintre cei cinci învățători ai școlii Tófalva, poate unul singur nu are nicio problemă cu circumscripțiile școlare. Are în clasă o fetiță romă care s-a integrat perfect și este o elevă bună, dar viața a devenit mai dificilă pentru celelalte cadre didactice.

Unul dintre ei întreabă cu speranță dacă articolul ar putea duce la vreo acțiune oficială, deoarece în clasa lui sunt mulți copii romi și multe probleme. Acest lucru mă surprinde pentru că am primit multe feedback-uri pozitive despre el din partea părinților romi. 

Potrivit unui alt învățător ar fi mai bine dacă ar merge în clase separate, așa cum făceau în trecut. El consideră că se pun doar așteptări asupra lor: că ar trebui să trateze copiii romi la fel ca pe copiii maghiari, dar părinții romi nici măcar nu ascultă cererile lor. Că „este în regulă dacă copilul lor este bolnav sau pleacă din localitate și lipsește de la școală, dar ar trebui să sune cadrul didactic. Apoi vin și aduc adeverința. Dar adeverința nu îi învață să citească și să scrie!” spune el.

Problema segregării, astfel cum este definită în regulamentul-cadru în materie al Ministerului Educației, este că aceasta duce la rate ridicate de abandon școlar, dificultăți în continuarea studiilor, perpetuează prejudecățile sociale, crește costurile sociale și reduce veniturile din economie. Conform datelor OCDE, persoanele care cresc în sărăcie și beneficiază de o educație segregată plătesc în medie cu 10-30 % mai puține impozite pe parcursul vieții decât semenii lor care beneficiază de o educație integrată, ceea ce reprezintă o pierdere directă de venituri pentru stat.

Mária Coré, învățătoare de etnie romă ne-a vorbit în podcastul Átlátszó Airday despre faptul că segregarea este justificată doar dacă nu există alte soluții, respectiv temporar până când copiii rămași în urmă vor frecventa orele remediale pentru a recupera din decalaj. După aceea, chiar dacă există distanță fizică, trebuie să se asigure autobuze școlare și copiii trebuie să fie educați în condiții de desegregare.

Părinții participă mai cu drag la activitățile din comunitate 

Cadrele didactice văd mulți copii romi  talentați pierzându-se pentru că părinții lor nu îi susțin. Acest lucru se datorează în principal faptului că nu îi pot ajuta la învățătură sau pentru că se află în străinătate, iar copiii sunt îngrijiți de bunici. Bunicii îi hrănesc și îi îngrijesc, dar nu îi pot ajuta la învățătură, așa că acești copii rămân în urmă. „Este păcat pentru că sunt deștepți și au fost printre primii care au învățat să citească”, spune un învățător lor despre doi gemeni romi.

Profesorii au fost deosebit de încântați că părinții romi au participat și la serbările școlare, precum serbarea alfabetului. În trecut, acest lucru nu se întâmpla. Copiii erau excluși din excursiile școlare (acest lucru se întâmplă și astăzi, deoarece părinții romi se tem să-și lase copiii să participe la excursii în afara localității), și chiar dacă participau la festivități, părinții lor tot nu erau prezenți. Poate că au urmărit spectacolul, dar nu au rămas la ceai. 

Ei încă stau adesea deoparte, dar sunt prezenți. Învățătorii sunt cu atât mai încântați să fie împreună cu ei, cu cât acești părinți le-au fost elevi.

O altă problemă gravă

care nu este caracteristică familiilor de etnie romă, dar apare mai frecvent la ei, este că elevii stau mult pe telefon, se culcă târziu, sunt obosiți, dimineața sunt tensionați, unii consumă băuturi energizante, se plâng învățătorii.

Încă majoritatea copiilor romi provin din medii familiale instabile: unul sau ambii părinți sunt în străinătate, suferă de boli cronice, boli mintale sau trăiesc în familii reconstituite. Acest lucru își lasă amprenta asupra comportamentului copiilor: când părinții lor sosesc sau pleacă, copiii lor „își ies din minți”. Sunt mai puține familii numeroase decât înainte, dar se întâmplă încă ca o fată din clasa a opta și tatăl ei bolnav să fie nevoiți să aibă grijă de doi sau trei frați mai mici timp de luni de zile, în timp ce mama lor lucrează în străinătate pentru a câștiga bani. Sau frații vitregi mai mari sunt în grija statului, în timp ce se construiește casa în care vor putea locui toți împreună.

Învățătorii sunt lăsați singuri 

Învățătorii nu sunt în măsură să compenseze aceste deficiențe și, după cum se pare, nu au beneficiat de nicio formare organizată în domeniul metodicii predării elevilor din medii defavorizate sau al culturii rome. De exemplu, mulți profesori sunt nemulțumiți de faptul că unii părinți mint. 

Însă, ceea ce în cultura noastră este considerat o minciună, în cultura altora se consideră politețe: a spune ceea ce se așteaptă de la ei. Este posibil ca în acel moment să fie sincer convins că spune adevărul când afirmă că copilul său va merge la școală săptămâna viitoare, deoarece în acel context spune adevărul persoanei cu care vorbește, iar apoi, într-un alt context, pleacă cu copilul pentru a câștiga bani. Pentru că a pune mâncare pe masă și familia au prioritate față de promisiunea anterioară, iar ei nici măcar nu înțeleg care este problema în acest context. 

În ceea ce privește formarea cadrelor didactice, însă, opțiunile sunt limitate. Un singur învățător ne-a spus că, în calitate de profesor pentru programul de după-amiază, a participat la cursurile organizate în perioada în care András Kacsó era director adjunct, axate pe cultura romă. În afara acestora, Caritas a mai organizat o prezentare pe această temă.

Am contactat Inspectoratul Școlar Județean și Casa Corpului Didactic „Apáczai Csere János” pentru a afla dacă există formări similare disponibile în limba maghiară. Reprezentanții Casei Corpului Didactic ne-au spus că organizează periodic cursuri dedicate educației copiilor din medii defavorizate și cu cerințe educaționale speciale. Anul acesta este programată și o formare cu tematică romă, însă participarea este contra cost, taxa fiind de aproximativ 300 de lei.

Tot de aici am aflat că urmează să fie lansate și cursuri de formare pentru mediatori școlari și sanitari, însă taxa de înscriere este considerabil mai mare: 2.000 de lei.

Primarul „nu știe” despre circumscripții,

deci nu poate da detalii, afirmă el în cadrul discuției noastre. El a investit multă energie în îmbunătățirea vieții comunității rome și, mai presus de toate, în coexistența dintre romi și maghiari.

El poate contribui la crearea infrastructurii: apa potabilă a fost introdusă în ghetoul Gátmegett, iar acum sunt planificate asfaltarea și canalizarea. Attila Nagy spune că tot mai mulți oameni din zonă respectă regulile de construcție, construiesc pe terenuri înregistrate legal și plătesc taxe, chiar și printre romi, deși există încă multe restanțe la plata taxelor în această comunitate. Coexistența dintre romi și maghiari a fost favorizată și de introducerea poliției locale, interzicerea vânzătorilor ambulanți și aplicarea mai strictă a condițiilor de locuire: se poate muta în Zetea oricine nu are datorii fiscale în altă parte și îndeplinește condițiile de locuire prevăzute de lege.

El a fost cel care a susținut în primul rând activitatea Caritas, în cazul nostru activitățile de după-amiază. A început ca un program finanțat printr-un proiect, iar când proiectul a expirat, el a întrebat conducerea școlii dacă programul a avut succes sau dacă ar trebui întrerupt. 

– Vai, să nu cumva să-l sisteze, e foarte bun!

– a fost răspunsul. Învățătorii spun că lucrează bine împreună cu organizația Caritas și relația e reciprocă pentru că și organizația civilă e mulțumită. I-au învățat pe copiii să citească și să scrie împreună, iar învățătorii de la școală sunt bucuroși că îi ajută. Și ar fi și mai bine dacă ar veni mai mulți oameni aici, zic ei.

Spațiul, însă, nu este unul ideal. Pereții sunt foarte umezi, aerul este greu, încărcat de umezeală; după zece minute sunt nevoită să ies, pentru că nu mai pot respira. Situația este ținută sub control cu ajutorul unor dezumidificatoare. Abia mai târziu observ că grupul sanitar este separat într-una dintre sălile de studiu, care este folosită și ca spațiu de depozitare.

Potrivit informațiilor noastre, primarul a încercat de mai multe ori să mute centrul, fiind conștient și el de faptul că spațiul nu este unul sănătos, însă acest lucru s-a dovedit dificil din mai multe motive, inclusiv din cauza opoziției ferme a unei părți a comunității. Ar fi important să se găsească un spațiu central adecvat: clădirea fostei școli din Alszeg, închisă între timp, ar fi fost potrivită, la fel ca și unele dintre școlile din centrul localității, însă părțile implicate nu au fost de acord.

În ciuda acestor condiții, pentru activitățile de după-amiază există întotdeauna mai mulți solicitanți decât locuri disponibile. Legea prevede un ordin clar de prioritizare pentru înscrierea copiilor, ne arată Kelemen Boróka, indicând documentele relevante. Centrul funcționează cu doi angajați cu normă întreagă și unul cu jumătate de normă. Activitățile sunt coordonate de Norbert Tókos, psihologul este Kinga Noémi Varga, iar asistentul social este Kelemen Boróka.

Printre altele, Boróka organizează vizite familiale și este responsabilă de menținerea contactului. Norbi și Noémi sunt prezenți între orele 8:00 și 16:00, la sediul situat lângă clădirea principală a Școlii P. Boros Fortunát, în subsolul bibliotecii. 

Dimineața se ocupă de hârtii și pregătirile pentru activitățile de după-amiază, iar copiii sosesc după ora 12. Prânzul, temele și activitățile individuale reprezintă programul în fiecare după-amiază. Cu excepția zilei de vineri când au și activitățile pentru corul Superar. Este un program socio-muzical care dezvoltă spiritul comunitar, distrează, oferă un sentiment de împlinire și, în același timp, dezvoltă abilități de respectare a regulilor, spune Norbi.

Dar care sunt rezultatele?

Au trecut opt ani din 2017, iar acum prima promoție de elevi care au început în clasa întâi a absolvit. În timp ce în 2023 o proporție de 29% dintre elevi au obținut o medie sub cinci, 28% în 2024 și doar 18% în 2025. Deci, notele mici au crescut, iar mediile la Evaluarea Națională prezintă o tendință crescătoare la anumite materii. În timp ce în 2017-2018 au abandonat 8 elevi din care 6 au fost romi, în anul școlar 2023-2024 au abandonat doar 4, ce-i drept cu toți au fost romi. 

Așadar, strategia funcționează pe baza rapoartelor celor implicați și a cifrelor de care dispunem. Nu voi intra în detalii despre modul în care autoritățile m-au adus la lacrimi cu datele lor. Pe scurt: tabelele au venit sub formă de imagini, fără interpretare, cu abrevieri, în format miniatural. De fapt, rezultatele evaluărilor naționale efectuate în rândul elevilor din clasele a II-a și a IV-a ar putea fi relevante, dar nici școala, nici inspectoratul școlar nu stochează date despre acestea. Iar rapoartele anuale ale inspectoratului școlar au criterii diferite în fiecare an, ceea ce face imposibilă comparația. Din păcate, nu putem compara autobuzele despre care s-a discutat în 2021 cu rezultatele copiilor din clasa a VIII-a în 2023.

Și au trăit fericiți până

Situația romilor din județul Harghita nu este facilitată nici de faptul că inspectorul pentru romi, Attila Kari, decedat recent, a fost înlocuit de un fost primar care lucrează cu jumătate de normă, Lóránd Izsák-Székely, care, oricât de bine intenționat ar fi, nu poate schimba lumea în patru ore pe zi.

În Zetea s-ar mai putea sensibiliza opinia publică și s-ar putea promova valorile culturii rome, astfel încât să nu aibă loc asimilarea, adică integrarea, ci mai degrabă incluziunea. Acest lucru ar permite romilor să-și accepte identitatea, iar cadrele didactice ar înțelege mai bine de ce copiii romi se comportă diferit față de colegii lor. 

Situația din Zetea poate fi implementată și în alte așezări, în special în orașe, dar și în comune. Acolo unde Caritas Alba Iulia, organizația Order of Malta România sau alte organizații civile au programe care implică și romii, este necesară doar reorganizarea circumscripțiilor școlare pentru a elimina segregarea și a începe procesul de integrare

În timpul cercetării mele, am constatat în repetate rânduri că mediatorii școlari în alte localități s-au dovedit eficienți în combaterea abandonului școlar. În prezent, potrivit inspectorului școlar pentru minoritatea romă al județului, există curs de formare pentru mediatori organizat de partida romilor.

Am senzația că personajele poveștii din Zetea se tem puțin, în fond.

Dar nu este de ce să se teamă. În Cehia, această metodă a fost aplicată cu succes în mai multe locuri pentru a elimina segregarea, iar progresul poate fi deja susținut solid cu date.

Experiența lor arată că sunt necesari trei factori pentru a elimina cu succes segregarea. Unul este voința politică, altul este reorganizarea circumscripțiilor școlare astfel încât să nu existe segregare, iar al treilea este munca de construire a comunității și de integrare derulată de organizațiile societății civile. Toate aceste elemente necesare învingerii balaurului segregării sunt prezente în Zetea; acum este nevoie doar de câteva ajustări pentru ca ei să poată cânta împreună cu corul Superar piesa lor actuală: „Sting luminile din capul meu, / Aprind o lumânare în inima mea, las-o să strălucească! / Dacă lumea este scandalizată de mine, / Atunci știu că drumul meu mă conduce în direcția cea bună”. 

Fotografii: Pál Edit Éva. Imagini editate de Helga Tóth.

Pentru realizarea articolului am colaborat cu portalurile Okraj.cz din Cehia și Slow News din Italia.

Articol sprijinit de programul de jurnalism orientat spre soluții Journalismfund Europe și Transitions.

The post În Zetea au doborât balaurul segregării  appeared first on Átlátszó Erdély.