Am petrecut o săptămână la cursul pentru jurnaliştii care transmit din zone de conflict organizat de Ministerul Apărării Naţionale: am învățat tehnici de supraviețuire de la militarii Forțelor pentru Operații Speciale care au fost și în Afganistan.

Respiri apăsat, ai vederea încețoșată și mișcările grele, de fapt ar trebui să alergi, dar nu ești în stare decât să te târăști jalnic.

Te cuprinde panica, deși știi că nu e voie să te panichezi, fiindcă atunci respiri și mai repede, consumi și mai mult din aerul care oricum nu-ți ajunge. Lumea din jur se transformă într-un film încetinit, trebuie să te lupți pentru fiecare mișcare, fiecare pas. Știi foarte bine că este interzis, și totuși îți vine să smulgi masca de gaz de pe față.

Este a doua zi din cursul de corespondenți de război, iar situația imaginară este următoarea: mașina noastră a fost atacată, nu putem exclude că s-au folosit muniții cu substanțe toxice de luptă, de aceea trebuie să alergăm vreo 400 de metri prin câmp deschis până la adăpost, purtând un echipament de aproximativ 15 kg (cască de protecție și vestă antiglonț). Pe itinerariu haosul este complet: fumul negru se ridică din cauciucurile care au luat foc, se aude bubuitul armelor din care se trage cu muniţie de manevră.

La Centrul Naţional de Instruire Întrunită "Getica" este posibil ca exerciţiile militare să se desfăşoare în spaţiul virtual

Ce caut aici, la cursul organizat de Ministerul Apărării Naționale pentru jurnaliștii care transmit din zone de conflict, după ce cu 25 de ani în urmă am evitat satisfacerea stagiului? Nu am de gând să mă fac corespondent de război, însă îmi este foarte clar că un jurnalist nu are mereu posibilitatea de a-şi alege condițiile de muncă.

Nu în ultimul rând, acest curs reprezintă o ocazie rară de a cunoaște viața de zi cu zi a personalului din Armata Română măcar așa, pe fugă. Jurnaliștii participanți intră într-o cazarmă, și li se oferă oportunitatea de a învăța direct pe terenul de instrucție, de la militari cu experiență de război, în condiții similare cu cele de pe câmpul de luptă.

Munca este mereu riscantă în zonele de conflict

Cursuri de acest fel se organizează în mai multe țări membre NATO, și anume fiindcă relația dintre jurnaliști și armată – în special în zonele de conflict – nu este deloc lipsită de tensiune.

În condiții optime, jurnaliștii se deplasează pe cont propriu, independenți de forțele militare, însă doar foarte puține redacții din lume își permit zborul, echipamentul de protecție, mașina blindată, șoferul, bodyguardul, interpretul.

Prin urmare, se recurge la soluția mai puțin spectaculoasă, dar mai ieftină: jurnaliștii se alătură uneia dintre forțele prezente în zona de conflict, cum ar veni, în calitate de musafiri ai Armatei, și transmit astfel știrile de la fața locului.

Conform Convențiilor de la Geneva, jurnaliștii se consideră persoane independente, părți neutre, iar dreptul lor la liberă circulație trebuie asigurată, dar este mereu o incertitudine în ce măsură se respectă acest lucru de către părțile implicate. Faptul că jurnaliștii călătoresc împreună cu cei care luptă nu este în nici un caz un factor în favoarea statutului independent.

Exersăm tehnici de prim ajutor

Vrei să-ți faci un selfie? Nu e o idee bună

Condițiile menționate pot fi des surse de tensiune și din alte puncte de vedere: militarii din patrulă de exemplu nu sunt mereu încântați dacă trebuie să ia cu ei pe un jurnalist. „Trebuie să am grijă de o persoană în plus, care nu are armă pentru cazul în care se întâmplă ceva” – a explicat unul dintre militari.

Jurnalistul de obicei nu este familiarizat nici cu regulile forţelor armate, nu are experiență în zona respectivă, și de prea multe ori este convins că nu poate păți nimic.

O problemă aparte este că se aplică reguli stricte în când vine vorba despre publicarea unor informații în legătură cu deplasarea forțelor armate. Aceste limitări nu se aplică neapărat pentru că armata ar avea o activitate strict secretă. Pur și simplu nu e dorit ca adversarul să ajungă la anumite informații care l-ar avantaja.

De exemplu, este interzisă publicare informațiilor despre traseul patrulei, numărul persoanelor participante sau echipamentul lor. Postezi un selfie înainte să pleci cu patrula, și din neatenție dezvălui și în ce direcție vă porniți? În timp ce îți numeri like-urile, este posibil ca rebelii să-și pregătească deja ambuscada.

Învăţăm să ne căţărăm pe stânci

Locația cursului a fost satul săsesc Cincu (Großschenk), lângă localitate se află un poligon de instrucție de 20.000 de hectare. În cazarma de lângă drum ni s-a oferit o cazare de confort spartan: în blocurile alcătuite din containere camerele strâmte au fost mobilate cu paturi etajate și câte un dulăpior, fără mese sau scaune.

Nu dăm afară pe nimeni, cei care pleacă, renunță singuri

În containerele vecine locuiesc nouă militari din Batalionul 52 Operații Speciale „Băneasa-Otopeni”, ei vor participa la instruirea noastră.

La început cele două grupuri se privesc cu curiozitate. Ei n-au mai văzut atât de mulți jurnaliști împreună, iar noi n-am mai văzut militari din cadrul unităților pentru operații speciale. Atmosfera se relaxează chiar în prima zi, când stăm la o bere. Peste o săptămână pălinca de casă se toarnă tuturor, și se dansează pe manele.

Militarii duri, înarmați până în dinți sunt niște băieți de treabă în civil, care poartă cu mândrie ecusoanele FOS. Şi-au explorat şi depăşit limitele de atâtea ori, încât nu mai au nimic de dovedit la nimeni.

Forțele speciale se deosebesc de celelalte specialităţi deoarece membrii lor parcurg o primă etapă de „admitere”, adică trec prin două luni extrem de solicitante din punct de vedere fizic și psihic înainte de a începe pregătirea propriu-zisă.

De altfel, la această admitere se poate înscrie oricine, chiar și civili, însă o absolvă foarte puțini.

„De aici noi nu dăm afară pe nimeni. Cei care pleacă, renunță singuri când își dau seama că nu este o viață pentru ei” – spune misterios unul dintre ofițerii responsabili pentru instructaj.

În momentul de față, în unitățile de operații speciale din România nu au militari femei. Nu pentru că n-ar angaja femei în principiu, ci fiindcă cerințele la admitere sunt identice pentru femei și bărbați, și până acum nici o candidată nu a reușit să treacă probele fizice. Ce-i drept, un militar știe chiar două femei care au fost foarte aproape de a absolvi aceste probe.

Cei de la Batalionul 52 Operații Speciale „Băneasa-Otopeni” ne arată cum se retrag, trăgând în continuu, dacă sunt atacaţi

Munca în echipă este cheia succesului

Cei care absolvă și celebra „hell week”, pot începe antrenamentul propriu-zis. Cineva poate fi membru cu drepturi depline al forțelor de operații speciale doar după completarea unui număr de module. Pe lângă diferite tehnici de luptă, se învață utilizarea unor categorii de tehnică și armament, și fiecare se specializează într-un anumit domeniu.

Un grup este alcătuit din nouă persoane, și fiecare grup are membri specializați de exemplu în prim ajutor, comunicare prin satelit sau materiale explozive. Astfel grupul este capabil să lucreze independent, și să efectueze misiuni chiar și pe teritoriu străin, în condiții vitrege.

Din cauza situațiilor imprevizibile și interdependenței membrilor, lucrul în echipă este esențial. Am aflat că pe parcursul pregătirii recruții trebuie să completeze din când în când chestionare, numind colegii cu cei care îi place cel mai mult să lucreze împreună. Persoana cel mai puțin populară va fi eliminată, indiferent de performanța ei în alte domenii.

Soldații care au fost alături de noi la curs au servit de mai multe ori în Afganistan, iar în prezent participă la misiunea Resolute Support, care se ocupă de pregătirea și susținerea forțelor armate din Afganistan, armată și poliție.

Tragem la ţintă în poligon

Afganii își atacă instructorii

Cu toate că participanții misiunii nu sunt implicați direct în luptă, și teoretic orice intervenție este sarcina forţelor armate locale, aceasta nu este deloc o muncă liniștită. În Afganistan instituțiile statului nu prea funcționează, și totul este pătruns de corupție: echipamentul forțelor armate afgane este slab, militarii nu-și primesc constant salariul, de aceea nu sunt foarte motivați și dezertează des.

Cea mai mare problemă nu este însă asta, ci faptul că de câțiva ani rebelii se infiltrează în unitățile forțelor armate, iar după ce NATO le oferă antrenament și echipament, ei își atacă instructorii. În mai 2016 Batalionul 52 a pierdut doi militari într-un asemenea atac, și încă unul a fost rănit.

„E greu să avem încredere în afgani după cele întâmplate. Suntem precauți, încercăm să-i cunoaștem și personal pe cei care-i antrenăm, dar sunt cazuri când de exemplu familia lor este amenințată, când sunt șantajați. Rebelii le spun că dacă ei săvârșesc atacul, familia lor va fi în siguranță sau chiar li se oferă un venit lunar” – a povestit unul dintre militari.

Cei din Batalionul 52 nu se laudă cu aventurile lor: ne răspund la întrebări cu obiectivitate, nu se străduiesc să relateze mai colorat întâmplările. Din când în când auzim povești diferite: cum e să te scufunzi în Marea Neagră în februarie, cum e să patrulezi știind că pe acoperișurile din apropiere se află un trăgător de elită.

Echipament cumpărat din bani proprii

Militarii se bucură dacă văd copii în jurul lor, fiindcă atunci e mai puțin probabil ca în apropiere să fie instalat un dispozitiv exploziv. Ce-i drept, există însă și cazuri contrare: o dată bomba a fost legată de brâul unui puști, își aduc aminte militarii.

Vorbesc și despre faptul că Armata Română asigură echipament, dar acesta nu este tocmai potrivit. De aceea militarii preferă să achiziționeze din banii proprii vestă antiglonț mai ușoară, care este relativ mai rezistentă, căști mai bune, bocanci impermeabili sau saci de dormit de calitate, călduroși și în timpul iernii din Afganistan.

Folosirea hărţii şi a busolei nu mai este la modă, dar poate fi foarte utilă

Poate că viața lor pare romantică din exterior, dar din câte o frază care le scapă devine foarte clar că nu prea au timp pentru familie, viață privată. Jumătate de an este din start petrecută în Afganistan, iar cealaltă jumătate este folosită pentru a parcurge diferite stagii de pregătire. Copilul unui militar a împlinit deja trei luni până când el a ajuns acasă să-l vadă, dar nici atunci nu s-a putut bucura de concediu, deoarece a doua zi trebuia deja să se prezinte la un curs.

Simulare cât se poate de verosimilă

Revenind la cursul nostru: punctul culminant al săptămânii a fost un exercițiu de 24 de ore, când – cu cea mai mare verosimilitate în limita condițiilor – am simulat o misiune și o patrulă din Afganistan. Deși garnizoana imaginară afgană se afla la doar zece minute de la cazarmă, organizatorii chiar au depus un efort în simulație, ceea ce arată că au luat în serios exercițiul.

Zburăm în "Afganistan" cu un avion de transport militar

La început am călătorit cu autobuzul la aeroportul militar din Luna, de unde am mers o tură cu avionul de transport C-27 J Spartan. Ajungând asupra poligonului de instrucție din Cincu, membrii unității de operații speciale care ne-au însoțit au părăsit avionul cu parașute, iar Spartanul s-a întors la Luna. Asta a fost sosirea noastră simulată în Afganistan.

De aici am continuat călătoria imaginară cu elicoptere IAR-330 Puma SOCAT, zburând din Luna înapoi la poligon. A lua elicopterul este probabil cel mai luxos mod de a te deplasa, însă organizatorii au avut grijă să nu ne simțim prea comozi: ultimii kilometri până la tabără le-am făcut pe platoul şubred al unui camion, înghesuindu-ne pe parașute vechi, sufocați de praf.

Zborul cu elicopterul e o experienţă unică

Plictiseală cât cuprinde, panică cât ai clipi

În această tabără așteptăm să plecăm în patrulă după lăsatul serii. Ce se întâmplă într-o asemenea tabără? La fel ca în realitate, absolut nimic: fiecare își caută un loc la umbră să se întindă, și așteaptă să se întâmple ceva, consolându-se cu gândul că în Afganistan este probabil mult, mult mai cald.

Așa, stând pe Facebook, ne surprinde primul atac. Începe cu zgomotul armelor de foc, apoi răsună alarma, când toată lumea trebuie să se arunce pe burtă. Trebuie să rămânem în această poziție două minute, și după aceea o luăm spre buncăr, iar în jurul nostru lupta e în toi între militarii care apără tabăra și cei ascunși prin pădure. Nu durează mai mult de câteva minute, după care se lasă iar liniștea absolută.

Tabăra noastră a fost atacată

După apusul soarelui pornim în patrulă. Convoiul nostru este alcătuit din trei mașini blindate, de fabricație românească (BTR-80, B33 Zimbru). Se pare că la aceste vehicule din anii 80 inginerii sovietici s-au străduit în mod special ca spațiul oricum strâmt să fie cât se poate de incomod. Ne înghesuim pe băncile de metal, nu-mi încap picioarele, instrumentele atârnă din toate părțile și ne lovim cu capul de ele în timp ce ne clătinăm prin drumurile neasfaltate. Noroc că purtarea căștilor este obligatorie.

Nu se vede nimic, dar măcar cedează mitraliera

În plus, nu se vede mai nimic: prin periscop te poți uita spre afară, dar e beznă. Aflându-ne pe teritoriu inamic, ni se ordonă să păstrăm toate orificiile închise, așa că se termină repede și aerul.

Din punct de vedere jurnalistic, singurul eveniment demn de menționat este faptul că mitraliera de 14,5 mm cedează după câteva focuri. Ne gândim cu compasiune la militarii care au patrulat cu aceste vehicule în Afganistan cu doar câțiva ani în urmă. Vestea bună e că B33-urile au fost între timp înlocuite cu MRAP-uri americane care – în opinia soldaților alături de noi – înseamnă o nouă dimensiune.

Ne familiarizăm cu transportoarele blindate

Convoiul nostru ajunge acasă bine, dar tura de după noi nu este la fel de norocoasă: rebelii atacă patrula, luând patru ostatici din rândul jurnaliștilor. Ei sunt interogați în repetate rânduri de către militarii deghizați în rebeli afgani. Fetele au suportat stresul mult mai bine decât băieții, și asta e valabil și în general, ne mărturisesc cei din Batalionul 52.

A doua zi ostaticii sunt eliberați printr-o ambuscadă demnă de un film de acțiune: rebelii sunt eliminați în doar câteva secunde de către unitățile speciale care ajung cu elicopter, și apoi detonează ușa clădirii și scot colegii care poartă vesta albastră cu inscripția „Press”, vizibilă de la distanță.

Briefing scurt înainte să plecăm în patrulă

Timp de o săptămână ne-am obişnuit să ne mişcăm în vestă antiglonţ şi cască de protecţie, am văzut cum se acordă primul ajutor în cazul unei plăgi împuşcate şi cum se opreşte sângerarea prin aplicarea garoului. Ne-am căţărat pe stânci şi am coborât în rapel, ni s-a arătat cum explodează TNT, am învăţat să ne orientăm cu harta şi busola, cum putem face rost de apă acolo unde aparent nu există şi am gustat mâncarea uscată pe care o au militarii de la FOS.

Am încercat armele folosite de ei, am tras la ţintă cu pistolul şi cu „ţeava lungă”, am zburat cu elicopterul şi avionul, am încercat dispozitivul de vedere pe timp de noapte, şi am învăţat câte ceva despre ce se întâmplă cu ostaticii.

La ce ne-ar putea folosi într-o situație reală ceea ce am învățat cât de cât în săptămâna această de curs? Un militar ne liniștește zâmbind: „Dacă ești cu noi și sunt probleme, oricum te punem pe sol, cu burta în jos.”

Îmi doresc foarte mult să nu fie niciodată probleme.

Traducere: Orsolya András

Pe poza de deschidere participanţii încearcă măştile de gaze. Foto: Roxana Davidovits/MAPN